Legat de mine, dragostea mea…

Venirea unui copil pe lume presupune, în zilele noastre, amenajarea unei camere speciale, dotate cu: masă de înfășat, patut de bebe cu carusel atașat, cădiță cu suport, termometru și înălțime reglabilă, un dulăpior special compartimentat, un covoraș pentru activități, o pernă pentru alăptat…

Și, desigur, achizitionarea unui carucior de copil care să corespundă în mod obligatoriu standardului ECE R44/04 și de asemenea să respecte neapărat și standardul EN 1888, un cărucior care sine qua non trebuie să aibă un cadru ultra-ușor din aluminiu, un suport pentru picioare ajustabil în 31 de poziții, un spătar ajustabil în 43 de poziții, un sistem de blocare a roților din spate precum și unul pentru pivotarea roților din față la 360 sau poate chiar la 790 de grade, un coș spațios pentru cumpărături, apărătoare de ploaie, învelitoare pentru piciorușe, port biberon izoterm, apărătoare de țânțari, umbreluță cu filtru UV atașată la copertina reglabilă și detașabilă…

Și-mi vine în minte scena finală din Apocalypto, unde patru “sălbatici” se retrag din calea “civilizației”, tatăl ducând – într-o pânză legată în jurul pieptului – bebelușul nou-născut… O lume idilică unde copiii cresc alături de părinți și nu printre jucării colorate și frumos aranjate în paturile special concepute pentru copii

***

Este bine știut faptul că femeile din triburi izolate din locuri (încă) sălbatice ale lumii își poarta copiii legați de ele, mai mult de atât, se pare că în acele colțuri unde civilizația nu a ajuns, nici noțiunea de colici nu este cunoscută… Cum ar veni, altfel crește un copil care imediat după ce s-a născut este așezat fain-frumos într-un pătuț viu-colorat, sub atenta monitorizare a unui digital-video-baby-monitor și altfel unul care este în permanență învăluit de căldura mamei. O zic eu. Și vorbesc din experiența mea.

back-to-the-future1   back-to-the-future2   back-to-the-future3

Jocul dogmatic

Urcăm în metrou. Ne așezăm. Mai mult sau mai puțin înghesuiți dar veseli nevoie mare. Începe rutina întrebărilor, “unde mergem”, “câte stații sunt”, “dar câte mai avem”, apoi rutina cățăratului pe spătarul scaunelor, chit că nu e nimic de văzut în afara reflexiei din geam. Eu încerc să-i potolesc, ei devin tot mai ghiduși. O doamnă se uită lung, probabil se gândește la fusta ei crem și se întreabă dacă oare o fi nimerit și ea pe-un scaun ce a avut aceeași soartă… Descalț mecanic micii neastâmpărați, poate gândindu-mă că ea, dacă va coborî înaintea noastră, nu va știi că vom lăsa scaunele curate, nu neapărat datorită excesului meu de zel materializat în manevrarea iscusită a șervețelelor umede, cât mai ales pantalonașilor care vor șterge mai devreme sau mai târziu tot praful pe care micuțele sandale de copii l-au lăsat pe plasticul uzat…

Mergem mai departe, oameni urcă, oameni coboară. Nu-mi atrage nimeni atenția, poate doar o mamă ce-și ține în wrap o fetiță haioasă, care o privește pierdută în timp ce ea turuie non-stop cu bărbatul de lângă ea, îi povestește de toate, de la nu știu ce personaj din nu știu ce carte și care a spus că “atunci când totul e pierdut, nimic nu e pierdut”, trecând mai departe la castanele mâncate toamna trecută în Budapesta și apoi cu aceeași ușurință la felul în care comandă incaltaminte pentru copii online, apoi la nu-știu-ce expoziție de fotografie și tot mai departe, spre problematica înțărcării precoce și a sandalelor ei, cam incomode din câte deduc…

Se oprește doar pentru a studia un călător ce face notă discordantă în peisaj și care, pentru momente bune, prin felul în care arată, îi eclipsează chiar și pe copiii (mei) care, încurajați de calmul meu imperturbabil, mai au puțin și stau cocoțați pe barele de sus. Omul e fain. Mă uit și eu și prima senzație pe care o am e de spectacol pe cale să înceapă, e viu și fluid și clar nu face parte din lumea care trăiește minim 8 ore pe zi din lumină de neon. Mă întreb ce face – ce e, oare de unde vine și oare unde merge? – deși pentru el nu pare a avea importanță, e foarte prezent și dă o senzație de viață perfectă, rotundă, trăită din plin.

Rămân cu întrebarea, coborâm. Însă în așteptarea celuilalt metrou, uitându-mă la micii mei poznași și-având imaginea călătorului întipărită pe retină, îmi vin în minte cuvintele lui Eliade, cele cu jocul ce duce tot mai adânc în real și filosofia de viață redusă la o singură dogmă, “Joacă-te!”.

Deci iată răspunsul…