Eu am avut cu tine, dragul meu drag…

A circulat zilele trecute un articol despre violența asupra copiilor. Încă unul printre atât de multe altele. Procente halucinante, atenționări. Și aceiași părinți care consideră bătaia o formă de educație și aceiași copii care trăiesc cu impresia că pălmuirea nici măcar nu este o formă de abuz fizic.

Sigur că da. Să-i “educăm”. Și să avem pretenția de la ei să fie cât mai “educați”.

Nu vrea să-și facă tema? O carte peste cap. Și-și va face tema, cu siguranță. Și azi, și mâine și când va crește și apoi când va merge pe picioarele lui la casa lui și la serviciul lui. Mare fiind, își va face temele la fel. De frica șefului, a colegului ambițios, a nevestei cicălitoare, de gura lumii și pentru ca ferească sfântul să nu trezească cele o mie de voci din capul lui care-i reamintesc constant că e un prost și-un ratat și-un nimeni și că desigur, nimeni nu-l vrea.

Face mofturi la masă? Scapă de zece ori lingura pe jos? O palmă la ceafă. Cu jumătate din mâncarea din farfurie întinsă pe față, va mânca. Urând fiecare îmbucătură din ea, dar în liniște, regulamentar, cu furculița și cu cuțitul și spunând la sfârșit sărumâna pentru masă. A fost bună și gustoasă. Și atmosfera frumoasă. Mulțumesc. Voi crește un adult sănătos și voi avea obiceiuri alimentare sănătoase și voi face din momentul mesei un moment plăcut în familia mea. Da, da, chiar așa.

Nu vrea să tacă? Plânge isteric? O palmă peste cap. Cu siguranță îl va potoli. Garantat. Și-i va ajuta și mintea să funcționeze brici și sa înțeleagă instantaneu cu ce-a greșit. Și data viitoare va tăcea și clar nu va mai deschide gura fără să ceară voie. Va fi bine de-acum înainte, gata, e totul ok, avem un copil educat! Stă smerit și nu se mai poartă precum un plod răsfățat. Că e vorba de frică, cine să mai stea să discearnă… Scopul scuză mijloacele iar în educația copiilor se pune accentul pe rezultat.

A crescut și are un cuvânt de spus? Arată-i că nu-i așa. Arată-i că el e de fapt tot mic și neștiutor și că tu ești mare și ai trăit o viață pe care ai și înțeles-o. Nu-i mai poți trage o palmă ca să-l reduci la tăcere, că-i cu un cap mai înalt, dar îl poți face să se simtă mic. Și neputincios. Și fără voință. Și fără curaj. E băiat și a lăsat o fată însărcinată? Puiule, te-a păcălit, pune-o să scape de el! Și scapă și tu de ea. E fată și i s-a întâmplat? Nu-i nimic, ascundem totul și-n fața următorului apare fata tot clară și inocentă, imaginea e curată. Se mai întreabă cineva de traumă, de abuz, de sechelele care rămân? Ce naiba or mai fi și alea…

Și vrea odrasla să dea la altă facultate decât s-a stabilit în consiliul familiei? Evident că nu se poate așa ceva. Îl șantajăm și-i ciuntim aripile la vârf în așa fel încât păsăroiul să nu poată zbura din ogradă, că doar n-o avea el curaj să plece de sub acoperișul mamei și să muncească ca să se întrețină și să mai ia și diploma la final!

Și după ani și ani de “educație” cu palma și cu “vorba bună” vine și vremea când copilul e de-acum  mare – mare. La casa lui. Cam pe la vremea la care părintele omnipotent ajunge legumă și cade la pat. Urmează acum acel vino copile, vino, fi-mi aproape. Te-am crescut, hrănit, iubit, e rândul tău să mă încurajezi. Să mă înțelegi. Sunt bătrân, ranchiunos, am toane și fixuri, lăcrimez din nimic și dacă mă supără spatele, cam am chef de scandal. Dar tu fă-mi mâncare și ad-o la pat și ai răbdare în timp ce scap lingura de zece ori. Și ai răbdare dacă fac mofturi că-i ciorba prea limpede sau prea groasă. Mă lasă ochii, citește-mi știrea din ziar. N-aud bine, mai zi-mi o dată ce citeai. Și ai răbdare cu mine cum și eu am avut cu tine când erai mic și neputincios, dragul meu drag…

Pune-i copilului tău o carte în mână

De ieri mă tot frământ pe marginea a două articole pe care le-am citit.

La 32 de ani, o fostă colegă de-a mea a renunțat la avocatură pentru a încerca marea cu sarea, adică pentru a vorbi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de viață, despre ceea ce face de fapt viața să aibă sens… (articolul se găsește aici)

Nu mă voi opri acum pentru a face elogiul curajului de a ieși din mulțime sau a inteligenței de a renunța (deși poate ar trebui), ci voi merge mai departe la celălalt articol (aici), articol care vorbește despre faptul că ceea ce suntem noi este o consecință a ceea ce au trăit și simțit părinții și bunicii noștri. Ideea nu pare a fi una nouă, desigur că așchia nu sare departe de trunchi, însă concluziile experimentelor făcute ad-hoc sunt cutremurătoare.

Iar trecând de la teorii la ceea ce știm, să vorbim despre faptul că o mare majoritate dintre noi suntem produsul “educației” cu palma sau cu cureaua, că mulți dintre noi vin din mame ce au rămas accidental însărcinate iar că acolo unde comunismul a interzis avorturile, mamele au încercat singure să elimine produsul nedorit. Câte nu au ridicat în mod voit greutăți sau nu au făcut tot felul de alte manevre știute ca ar putea conduce la pierderea sarcinii… Și câte mame nu și-au uitat copiii în pătuț, de câte ori biberonul lăsat mereu la îndemâna copilului nu a constituit cea mai comodă modalitate de a-l face să tacă?

Dăm vina pe părinți, pe modelele cu care au crescut ei, însă lucrurile într-adevăr merg mai departe, în zona unde palma aplicată nu are nici pe departe scopul (absurd!) de a-l liniști pe copil ci este pur și simplu o revărsare de furie, de oboseală, este supapa de eliberare a unor trăiri ce nu au legătură nici cu copilul, nici cu obrăznicia lui.

Suntem ceea ce suntem, prea puțini venim din părinți care au văzut o bucurie în a avea copii, prea puțini am fost lăsați să creștem fără a auzi mereu nu, nu e voie!, prea puțini am crescut liberi dintr-o libertate asumată de părinți și nu din pură lipsă de implicare.

Au/Am rezultat oameni descurcăreți, dar nu cuceritori, oameni capabili, dar nu învingători, oameni inteligenți, dar nu geniali. Oameni de mijloc. Poate nu răi, dar în niciun caz excepționali.

În spatele nostru stă o istorie din care puțini știm să evadăm. Câți dintre noi mai rupem rândurile, cine mai impune idei, cine se mai revoltă la modul asumat? Cine mai schimbă lumea?

Da, suntem cum suntem și ceea ce suntem, iar copilul, dorit, nedorit, educat, needucat, lovit, nelovit, va duce mai departe lumea din noi.

Părerea mea însă este că o evadare există. Pune-i copilului tău, încă de foarte mic, o carte în mână.

Iar restul lucrurilor vor veni de la sine.

bring_a_book_alice_in_wonderland_baby_shower_invitation-r8443de5d896e4d02b650a4eb71d233ba_8dnd0_8byvr_512 (2)