Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

Despre binele zilnic. Despre (ne)fericire. Despre trai

Acum ceva vreme povesteam despre o fostă colegă de-a mea care a renunțat la avocatură pentru a deschide drumul către ceva care se cheamă, nici mai mult nici mai puțin, consultanța filosofică. Într-un interviu, ea spunea: Ei bine, pe zi ce trece constat că foarte puțini oameni au o filosofie de viață, oricât de elementară și că cei mai mulți dintre noi trăiesc oarecum inerțial, într-un trist imediat, fără perspective prea îndepărtate de prezent. La începuturile ei grecești, filosofia era acea preocupare despre cum se trăiește bine, corect, virtuos chiar, însă apoi, cu timpul, ea a devenit o prințesă abstractă, închisă într-un turn de fildeș rezervat exclusiv elitelor intelectuale. Se pare că a venit timpul să eliberăm prințesa, iar Făt Frumosul apt să o facă este chiar consultanța filosofică.

Și, ca pentru a da o definiție digerabilă acestei noi dar de fapt vechi mâncări de pește, formula lucrurile astfel: Consultanța (sau consilierea) filosofică este acel dialog pe care îl poți purta cu un filosof despre acele mari întrebări ale vieții, da, acelea care de regulă sunt luate peste picior de către amicii de bere (gen: Ce faci? Mă gândesc la nemurirea sufletului/ sensul vieții/ de ce există ceva mai degrabă decât nimic…). Aceste mari teme, care sunt tratate, în general, cu dispreț și ironie, văzute ca niște chestiuni lipsite de consecințe practice și, prin urmare, puse la index, sunt, pentru alții, poate mai sensibili, subiecte care le tulbură somnul. Marile angoase vin, de fapt, din mari întrebări rămase fără răspunsuri. Filosofia nu oferă neapărat acele răspunsuri ferme, însă, așa cum scria Lou Marinoff, ne ajută să punem întrebări profitabile.

Întrebări profitabile sau nu, ideea este că noi, și eu care scriu și tu care citești și de fapt cam toți cei pe care îi cunoaștem atât eu cât și tu facem parte dintr-o lume care a uitat. A uitat să se oprească, să se uite în jur, să ridice ochii în sus, să se așeze, să privească, să… stea. Și mai frumos decât mine, o spune ea: Cred ca oamenii nu caută să fie fericiți, ci caută doar să le fie bine, bine-le ăla de toată ziua. Cred că nu-și pun întrebări, nu se distanțează de ei înșiși și (cred că pe asta o am de la domnul Andrei Pleșu) nu-și mai fac timp pentru contemplație. Adică pentru stat degeaba în fața unei ferestre prin care vezi cum au înflorit copacii primăvara sau pentru ascultat cum se ceartă niște vrăbiuțe afară. Cred că ține de ceea ce am văzut și învățat de la părinții noștri, că statul degeaba e rău, că munca adevărată e numai aia cu mâinile sau, în varianta contemporană, aia din fața computer-ului, că, în general, nu mai e timp de citit sau de vorbit sau de ascultat, pur și simplu, muzică. Cred că suntem obsedați de acțiune și de informație nu mereu relevantă. Asta cred ca e în neregulă cu noi, luați la grămadă.

Da, exact. Uitându-mă înapoi la viața mea, așa cum era ea acum câțiva ani față de cum este ea acum îmi dau seama că da, nu știam să trăiesc. Mi se părea că a trăi înseamnă să am bani. Să mă trezesc dis de dimineață, să mă dichisesc și să-mi petrec o zi întreagă printre oameni la fel de dichisiți ca și mine, fixați în scaune ergonomice și NE-privind niciodată pe geam. Între un geam îmbrăcat în jaluzele verticale și nu în draperii si perdele vintage butterfly lila, nu exista alegere, aveam un monitor în față și metri cubi de aer condiționat de respirat. Și nu se punea problema de lumină filtrată, difuză sau cu iz suav de blândețe, în clădirile de sticlă viziunea e dată de lumina rece a spoturilor din tavan iar cei de la facility management nu investesc într-o eficiență ce e direct proporțională cu pretul unor corpuri mai fancy de iluminat… Cum ar veni, eu și noi restul, munceam. La fel de steril precum era și locul în care stăteam.

Acum însă, îmi pot permite să stau. Îmi pot permite să visez. Îmi pot permite să mă gândesc la mine, la cei din jur, la viața mea. Chiar, tu când te-ai gândit ultima dată la ea?

***

Iar pentru un ambient care îmbie la viață frumoasă, la TRAI, există printre altele, retrobutique. Te-as indemna sa le vezi toate produsele și chiar dacă nu-ți vor fi pe plac, să-ți reamintești sau măcar să-ți imaginezi că se poate trăi și altcumva…

Carpe diem

Când lucram la EY aveam o colegă care la care mă duce mereu gândul când stau și-mi învârt mintea pe o parte și pe alta căutând soluții la probleme mai mult sau mai puțin problematice. Nu că aș fi genul care face din țânțar armăsar dar nici genul trăiește clipaurmează-ți inima, oriunde te-ar duce ea!, prefer să regret mai târziu decât să nu fac, nu sunt.

Mi-o amintesc perfect, distantă și serenă, muncitoare, discretă, angajatul ideal. Cu ochelarii pe nas, printre dosare, învârtind hârtii, serviabilă, niciodată prea veselă dar nici tristă, oarecum retrasă, niciodată copleșită de job, de cei din jur, de presiune. A trecut mult timp până să aflu că e din Chișinău, părea să se ascundă s-o recunoască. Iar de aflat, am aflat-o întâmplător, într-o zi când, înainte de Paște, venind la ea c-un dosar în brațe am văzut-o că-și rezerva bilete Bucuresti – Chisinau. Bilete pentru ea și pentru sora ei.

În timp, ne-am apropiat. Îmi făcea confidențe, uneori de-a dreptul șocante pentru mine, pe de o parte atât de mult timp obișnuită cu imaginea ei de ființă rezervată, de boboc căruia îi e frică să se desfacă. Iubea. Iubea cu tărie, pe cine se întâmpla. Pe de o parte fugea de-o relație, pe de altă parte și le dorea. Pleca oriunde se nimerea să fie cel pe care, pentru o perioadă, îl idolatriza, o vedeam apoi frecvent căutând cu înfrigurare variante de preturi pentru bilele in Barcelona, Verona și peste tot pe unde se nimerea. O întrebam dacă nu-i este frică să plece așa. Nu îi era. Pleca, venea. Noi, cei din preajmă, trăind după reguli, habar nu avem că sub imaginea ei clară, netulburată, sunt urcușuri și coborâșuri de neconceput…

Eu am plecat apoi în concediul de maternitate, ea din EY. Am căutat-o online, dar nu am găsit-o. Am înțeles că a plecat de tot din țară. Nu am mai dat de ea. Dar a rămas în mintea mea precum imaginea libertății fără frâu, a vieții trăite așa cum s-o întâmpla.

Bine, rău, cine știe… Probabil doar timpul de după toate acele clipe trăite o va putea arăta.