Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Gânduri pro-antreprenoriat

Gândul care mi-a venit astăzi în minte arată cam așa: în fiecare an, să îmi petrec vara la mare. Odată luna iunie venită, să închiriez o căsuță micuță undeva aproape de plajă, să-mi iau copiii, laptopul și câteva haine și să ne organizăm micul menaj în funcție de răsărit și de-apus, în funcție de chef și de toane.

De ce? Pentru că sunt și eu, de la o vreme încoace, un mic antreprenor. Iar timpul meu acum se învârte în jurul strictului necesar și nu al unui program fix iar dacă în anii trecuți un concediu de două săptămâni aprobat de corporație era o culme a îndrăznelii și catalogat din start drept o lipsă crasă de bun-simț, iată că a venit vremea când să mi se pară firesc ca după munca de un an, să mă opresc o vară-ntreagă!

Cum am ajuns aici e rodul circumstanțelor, nu îmi asum îndrăzneala de-a fi trecut să fiu pe cont propriu dacă viața noastră de părinți ar fi fost “ca la carte”, e drept să spun că dacă nu am fi avut un copil diagnosticat cu diabet, noi am fi stat cuminți la serviciu iar el probabil ar fi stat cuminte la grădiniță iar când vremea de concediu ar fi venit, ne-am fi petrecut mulțumiți și recunoscători o săptămână la mare și una la munte, apoi am fi revenit, obedienți, din nou în sânul “sistemului”.

În sânul sistemului care aici, la noi, nu prea încurajează antreprenoriatul și-n care nu prea există o cultură a lui, predată încă din școli și promovată ca o alternativă mai mult decât viabilă, sistem în care cei care au ales să rupă rândurile nu sunt chemați să-și spună experiența, iar astfel cei care ezită aleg, din păcate, să bată drumul cunoscut și propovăduit ca fiind singurul sigur…

Sistem în care omul din Teleorman, să zicem, îngrijorat la gândul zilei de mâine, nu se întreabă la ce s-o fi pricepând el mai bine și nici nu încropește vreun plan de afaceri, ci dă o simplă căutare pe Google după cuvintele la fel de simple “locuri de munca teleorman” și, chiar dacă n-are acolo prea multe opțiuni, dacă un loc de munca in Teleorman a vrut, un loc de muncă acolo își va găsi, odată ce norocul îi va surâde!

Și peste tot e la fel, fie că-i piața ofertantă, fie că nu, fie că vorbim de București sau de Suceava, fie că spunem forta de munca din Cluj sau din Gura Humorului, chiar și-n cel mai mic oraș, locuri de muncă se găsesc – însă ideea care rămâne ar fi că, abia acolo unde nu par a (mai) fi opțiuni, de fapt acolo e raspunsul, iar hazardarea dincolo de programul de “8 ore pe zi și 5 zile pe săptămână”, echivalează, nu de puține ori, cu în-sfârșita trezire la viață…

Chipurile la mare, la soare…

Dimineața, devreme.

– … neața… Ce faci așa, cu noapte-n cap?

– Încerc să fac o rezervare.

– Ce cauți?

- Last minute holidays.

– …

– Turcia. Noi n-am fost niciodată în vacanta in Turcia... Verifici tu pașapoartele?

… (verific pașapoartele).

– Am găsit mai multe variante. Te uiți și tu?

– Pașaportul meu e expirat.

– …. n-avem timp să-l reînnoim. Hai atunci în Grecia, ce zici, să caut vreun last minute Grecia?

– Eu zic să mai dormim.

Eu dorm, el caută.

Câteva ore mai târziu, ne dăm din nou binețe. Eu roză ca o floare, el cu ochii înroșiți.

– Hai să facem bagaje.

– (?!?!?!?!) Hai…

Și uite-așa, hei-rup, hei-rup, urmează o jumătate de oră de genul “cooperativa munca în zadar”, noi facem teancuri, copiii trag de ele, noi îi abțiguim, lor nu le pasă și, pe la orele 9 trecute fix, pregătiți ca pentru o mutare în casă nouă și nu pentru o vacanță, încărcăm în mașină un vagon de haine și de alte nimicuri și băgăm, în sfârșit, cheia în contact.

Patru ore de drum zboară ca gândul, jucăm fazan, numărăm motociclete, stâlpi, panouri solare, floarea soarelui, avioane, nori și gânduri mai mult sau mai puțin răzlețe. Suntem ca și ajunși, mai avem doar de găsit hotelul.

O oră și jumătate mai târziu, suntem … tot în căutarea hotelului. GPS inutil, hartă la fel, telefoane date la recepție – la fel de inutile, nu din cauză de bariere lingvistice sau de dezinteres sau lipsă de amabilitate a staff-ului ci din cauză de lipsă de coordonate logice și precise din partea turiștilor. Noi adică.

După altă jumătate de oră de drumuri la fel de haotice, lucrurile par să se lege între ele și descindem transpirați la poarta raiului. Poartă a raiului unde întrebăm de recepție dar ni se spune că o recepție nu există, acolo nefiind un hotel. Da’ ce #%*¥?!#%¥ e (vă rugăm frumos să ne spuneți), că în rezervare așa-i zice?!

Dincolo de neînțelegerea (asupra) cuvintelor, mai trecem prin 10 verificări, 10 transpirații, alte 10 încercări nereușite de a potoli micii împielițați și, deja sleiți de efort, suntem conduși spre ceea ce-a fost rezervat.

Dar cum cine râde la urmă, râde mai bine, așa ne-au râs și nouă ochii brusc scăldați în lumina a mai bine de 100 de metri pătrați de spațiu perfect și impecabil și neasemuit și inimaginabil, feng-shui și artă și tehnologie toate la un loc, de-am stat privindu-ne și întrebându-ne mirați: și-acum ce facem, mai mergem și… la plajă?!

Mobilitate

Se zice că noaptea nunții nu durează toată viața. Expresia vrea să spună probabil că timpul trece, oamenii se schimbă, iar cavalerul care cândva aducea flori se transformă într-un necivilizat (eufemistic vorbind!) ce calcă în parc pe flori iar prințesa care cântărea doar cât un fulg ajunge ca, privită în contra luminii, să transforme ziua în… noapte.

Dincolo însă de-a minimiza și ridiculiza frecvent eșuatele experiențe maritale, da, este drept ce se spune, noaptea nunții durează doar o noapte. Dar de regretat, o regretă doar cei care nu știu că senzaționalul vieții în doi începe abia de a doua zi.

A doua zi, când, parcă mai mult ca oricând, te trezești cu sentimentul că aparții cuiva. Când te uiți în oglindă și nu gândești deja că, la naiba, veți fi împreună până când moartea vă va despărți, ci că astăzi e exact așa cum se spune: prima zi a (restului) vieții tale.

Iar ce faci cu timpul care urmează să vină, rămâne la latitudinea ta. Lasă-l să treacă iar el va trece, implacabil, luând cu sine scânteia de la început. Sau oprește-l. Și fă-l să curgă în favoarea ta.

Învață să o iei de la capăt. V-ați luat în 2000 toamna? Fă-ți luna de miere si-n 2014, nu spune nimeni că prichindeii veniți la pachet fac mierea serilor în doi să pară doar un ideal!

Oboseala, plictiseală, demotivare? Mai spune o dată! Chiar dacă ți-ai petrecut ultima jumătate de an (sau de viață…) uitat cu telecomanda în mână pe canapea, ridică-te acum, ia-o pe ea – ea, aleasa ta! – de mână și pleacă! Ia-o oriunde, ia-o într-o vacanta ieftina sau una scumpă, nici nu contează măcar, ia-o și pur și simplu fii acolo, atunci (și de-atunci mereu!), cu ea!

***

Pentru cine nu a prins (incă) ideea, mobilitatea gândurilor și a dorințelor face diferența. Deci mișcă-te. În interiorul tău, în exterior. Ieși din rutină, ieși în întâmpinare… Există oricând vacante low cost, și-o știi cred deja!

Idei de vacanță…

De la o vârstă încolo, încep așteptările. De la lucrurile mărunte și până la cele mari, începi să ai anumite așteptări. Experiența își spune cuvântul și vrei că lucrurile să fie într-un anumit fel. De la a mânca și călători până la a gândi și spera, totul se dimensionează după măsura ta, a omului care ai devenit.

Impulsul haide să mergem! vine însoțit de dorința de a anticipa. Oriunde ai pleca și orice ai gândi, știi ce vrei și știi ce să ceri. Și știi ce să cauți. Iar pentru a aduce lucrurile în sfera concretului, să ne gândim cum arată un weekend de student (când arunci trei haine într-un rucsac și fugi la mare, unde valurile și soarele te fac să nici nu observi cum arată camera prin care s-au perindat mii de oameni la fel de visători ca tine iar mâncarea de la împinge-tava sau pizza de la terasa de pe faleză să nu-ți pară de neînghițit) și cum arată un weekend pentru o familie cu copii, pentru care o cameră curată și călduroasă, o mâncare sănătoasă, un loc de parcare, un loc de joacă, locuri de vizitat și activități recreative devin lucruri fără de care nu prea se mai poate…!

Fie că este vorba despre un sfârșit de săptămână sau despre o vacanță, cauți. Și cauți. Și cauți. Ți-ai setat standardele și vrei să ai parte de tot. Fie că este vorba despre internetul din cameră sau de vremea însorită, vrei totul! Cearceaf imaculat, prosop moale, pat confortabil, masă gustoasă, locuri de vizitat, lucruri de făcut… totul! Studiezi poze, vizionezi tururi virtuale, citești despre împrejurimi, te interesezi de atracții, îți faci temele și, odată terminate, le mai și verifici! De două ori chiar!

Iar dacă întâmplător afli de un loc numit Straja, începi să te documentezi! Unde este, ce-i acolo, cum arată, se merită?! Și iată cum mergând pe firul internetului afli lucruri despre care nu știai și la care nu te-ai fi așteptat, lucruri care parcă îți dau ghes să umpli un geamantan cu haine de copii, să te urci în mașină și, cu mic, cu mare, să pornești spre un loc unde spune-se că sunt canale energetice, relicve istorice de pe vremea dacilor, priveliști amețitoare, lac de acumulare dar, mai presus de orice, visul oricărui om ce locuiește într-un oraș zbuciumat… liniște și pace! Pentru că stațiunea Straja, îmbrăcată în povești despre preotese ce se rugau pentru strămoși, pare-a fi un loc rupt din basme…

Iar dacă atunci când te gândești la cazare te întâmpină un cuvânt simplu – dar care prin încărcătura lui îți merge la suflet! – și anume “căldură”, zarurile par a fi aruncate iar a petrece o mini-vacanță la Straja, la Vila Alpin (doar de la ea a pornit căutarea!), cu munții Retezat întipărindu-se pe retină și ciorba de burtă sau fasolea cu ciolan delectându-ți simțurile, vizitând Sarmisegetuza, rezervația de zimbri, mănăstiri și cetăți si aflând povești din Țara Hațegului, iată o idee demnă de a fi luată în considerare!

straja

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Jurnal de vacanță. Ziua 0

Mâine plecăm în vacanță. Având experiența celorlalte concedii de până acum, am decis să planific totul din timp, astfel încât să nu ajung pe ultima sută de metri cu bagaje făcute la nimereală iar casa într-o debandadă totală.

Am pornit de luni cu pregătirile: haine puse la spălat, grupate apoi în funcție de posesor, curățenie prin casă. Așadar pentru astăzi – să-i spunem ziua 0 – ne-au rămas de făcut efectiv doar bagajele și partea de înfrumusețare, la mine – restul fiind frumoși fără a fi necesare diverse artificii!

Iar pentru a ține lucrurile sub control, am întocmit o listă cu lucrurile de făcut/oră.

Trezirea la 7.

De la 7 la 8, masa pentru toată lumea – o oră, având în vedere că dimineața fiecare mănâncă altceva iar numai trei mănâncă singuri.

Eu – cosmetică – de la 8 la 9. Încă o dată, am făcut ceea ce îmi spun de fiecare dată că nu voi mai face. Cel puțin nu înainte de a pleca în concediu sau la o petrecere. M-am tuns. Nimic deosebit, doar vârfurile, dar dacă vârfurile înseamnă o palmă, parcă plusul de prospețime și elasticitatea câștigată nu mai au niciun farmec… Mda, eu și Maria Dragomiroiu, cu fixul pentru părul lung…

Ora 9 – preluat copiii (și pe Valentin) din parc. Mers acasă (eu) pentru a face bagajele, Valentin la serviciu. Acasă, bucurie mare, unul ba în geamantanul mare cât o zi de post, ba afară, celălalt cu acces nelimitat la tabletă (în astfel de momente, scopul scuză mijloacele!)…

Ora 12 – masa de prânz, în trei. Cartofi copți cu unt și brânză, la fel pentru toată lumea de această dată. Simplu și fără comentarii!

Ora 12,30 – plecat la cosmetică pentru a doua sesiune de înfrumusețare: manichiură, pedichiură și alte demersuri. Valentin a preluat ostilitățile și cartofii rămași. Am revenit de la cosmetică desculță. Nu, nu mi-a furat nimeni tenișii, dar pentru a-mi proteja unghiile proaspăt vopsite, am plecat în niște papucei din aceia de salon, crezând că vor rezista până acasă. S-au desfăcut la fix 10 metri de la ușa salonului, dar n-a mai contat, fuga-fuga înainte pentru ca Valentin să se poată întoarce la serviciu din “pauza de masă”.

Bagaje – partea a doua. Pauză pentru o gustare și culcat unul dintre copii. Celălalt a adormit și el, din solidaritate probabil. Un moment potrivit pentru a prelungi pauza – mai precis a deschide calculatorul și consemna evenimentele zilei.

Au mai rămas de făcut asigurările de sănătate dar noroc cu un vecin din bloc, să spălăm mașina, să-i facem plinul, apoi să desfacem o bere și să adormim bucuroși că anumite lucruri s-au rezolvat de la sine, prin proverbialele conjuncturi favorabile!

lista

Da’ costum de baie nu mi-ai luat?!

De fiecare dată când V. pleacă în America, vine încărcat cu de toate. Aduce jucării ce la noi nu se găsesc, haine de firmă luate la preț de dumping, încălțăminte pentru toată lumea, istorisiri haioase… Iar pentru mine aduce ceea ce reprezintă, în materie de lenjerie, visul oricărei femei…da-costum-de-baie-nu-mi-ai-luat

Îmi povestește amuzat cum se descurcă el să le explice vânzătoarelor care-s dorințele lui, cum el cere, ele aduc, el analizează, ele explică și pun în valoare, el cercetează, refuză, mai cere, re-analizează și abia apoi cumpără… De fapt mai mult timp învestit decât bani, ceea ce, între noi fie vorba, este foarte ok!

Și-acum să vă povestesc despre una dintre reacțiile mele de om recunoscător și cu obrazul subțire… La ultima venire de peste ocean, mi-așează omul în brațe minunatul trofeu, vizibil emoționat în așteptarea reacției mele. Eu, scot la repezeală delicatele bucăți de material și … exclam: Da’ costum de baie nu mi-ai luat?!

Mda… na-ți-o bună că ți-am fript-o, cam așa ceva… :-)))

***

Mi-am amintit de acest episod recent petrecut citind enunțul probei numărul 10 a competiției Spring SuperBlog 2013: Cum ar fi dacă într-o dimineață ai primi un pachet frumos ambalat, pe care scrie “Vacanţa perfectă”, iar înăuntrul căruia se află un costum de baie și un bilet cu textul “Ghici unde plecăm mâine?!”

Cum ar fi?! Păi să-mi imaginez…

E dimineață. Mă trezesc cu părul încurcat și cu mintea și mai încurcată. Mă uit pe geam, din reflex. Cam mohorât, dar n-are importanță, noi oricum mergem în parc, indiferent de vreme. Îi așez pe cei mici la masă, fiecare se descurcă să mănânce singur. Câinele e la datoria lui de menajeră, după ce a terminat din castronașul lui, curăță pe jos tot ceea ce a căzut de la cel mic. V. face duș, eu strâng puțin prin casă, nu de alta dar să nu se sperie bona când vine. Apoi fac și eu duș, timp în care cel mare fugărește câinele iar cel mic studiază, pentru a mia oară, ștecherul de la foen. Pun niște fructe în rucsac (gustarea copiilor și masa mea de dimineață), ne îmbrăcăm pentru plecare. Unul la serviciu, trei în parc. Câinele e consemnat la domiciliu, fiind în perioada vaccinărilor. Vine bona, îi spun ce să ne facă de papa. Plecăm.

În parc, în timp ce unul e cocoțat în vârf de tobogan iar eu îi strig să coboare, cel mic plânge ca înainte de somn, primesc un telefon (la noi telefonul sună mai ales când situația e pe muchie de cuțit). Un curier, mă întreabă dacă sunt acasă. Nu, nu sunt, dar are cine să semneze de primire. Îl sun pe V. Stii tu ce primim? Da, e o surpriză pentru tine! Super, îmi plac surprizele, mă uit pe ceas să văd cât mai este până la ora 1, când mergem acasă. Ne mai învârtim, ne mai sucim, se face ora de plecare…

Ajunși acasă, văd pachetul. Nu-l desfac pe loc, deși aș vrea. Mâncăm, mai organizat decât de dimineață. Datorită bonei. Apoi, toată lumea fiind sătulă și mulțumită, iau pachetul și, surprinsă, descopăr… un costum de baie. Nu un costum de baie, ci costumul de baie. Cel pe care îl adăugasem în wishlist în timp ce navigam pe site-ul celor de la Jolidon, în căutarea a ceva ce să ne reprezinte. Pe mine și… formele mele ce speră să-și regăsească forma! :-)

V., care văzuse pe camerele de supraveghere că bona e singură cu cei mici, îmi trimite un mesaj. Punctul 1 – vezi că i-a dat lui junior cartea ta să se joace. O bagă în gură. Punctul 2 – am o idee pentru mâine.

“Mâine”… costumul e mătăsos la atingere, cu cupă mousse, bretele detașabile (nu că le-aș scoate, dar îmi place ideea!), accesorizat cu mărgele, senzual… oare unde vrea să mergem, mă întreb… Mă și văd cufundată în lectura cărții ce are coperta ruptă de cel mic, absolut relaxată în timp ce V. aleargă disperat după cei mici, realmente mirifică în noul costum de baie… promisiunea unei vacanțe perfecte…

costum jolidon

Valuri, briză ce abia adie, zgomot de muzică în fundal… Zgomot de pahar spart în bucătărie! Arunc costumul în cutie, fug să evaluez pagubele și răniții…

***

Seara, vine V., nu mai aștept altceva:
Eu: Spune-mi, spune-mi, UNDE mergem??????
V. La Pescariu, am vorbit cu un coleg, vine și el cu cei mici!

… nu tu mare, nu tu soare… nu tu valuri ‘mbietoare…! Bun și-așa… :-)

(Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013)