Abordari corecte, abordari incorecte

Unul, aleargă prin parc și strigă peste umăr, cântat: Nu măăă priiinzi, babăăăă făăără diiiinți! Alerg și eu după el, râzând, parte pentru că mă amuză teribil copchilul ăsta cu ideile lui, parte ca să se asigure oamenii care privesc de pe bănci că am dinți. Mulți. Frumoși. Și că nici babă nu sunt, uite, pot să alerg!

Celălalt, colora într-o zi un Tweety iar eu mă trezesc explicându-i că e un canar. Îmi zice că nu e un canar, e Tweety. Îl înțeleg. Am pus eu greșit problema, poate dacă îi spuneam că e o pasăre care se cheamă canar, ar fi digerat mai bine informația. Deși… cred că tot Tweety ar fi rămas. Pe o pasăre o poate chema Tweety, n-are cum să o cheme în același timp și Canar.

Copilul. Joaca. Devenirea.

Viața mea, de cinci ani încoace, e pusă sub semnul jocului. De la jucăriile inofensive, moi, cauciucate și până la a-mi duce de mână copiii de-acum mărișori, la magazinele cu Lego de toate formele și mărimile, le știu pe toate, le-am văzut pe toate… Și am trecut prin toate etapele.

Am pus împreună inele pe stacker, am făcut la nesfârșit o girafă alfabet și am apăsat de atât de multe ori butoane ce aduc zgomote și lumini cât nu am stins și aprins lumina în toată viața mea…

Copilăria care se petrece și înflorește în jurul meu înseamnă joc. Înseamnă vocile mici și pițigăiate care, de cum se revarsă ziua, spun un singur lucru: “Joacă-te cu mine!”, “Joacă-te cu noi!”. Asist, în fiecare moment, la transformarea celor două mici forme de viată în adulți miniaturali. Ei devin, cu fiecare clipă, “oameni mari” iar eu am devenit, din omul care pur și simplu a dat viață, părinte.

“Joacă-te, mami!”… Și m-am jucat. Simplu, firesc, cu bețe, cu flori, cu frunze, cu fire de iarbă și cu pietre, sau colorat, cu găletușe, cu greble, stropitori și cu toate acele minuni plasticate și pretențios etichetate jucarii de exterior, apoi cu plușuri și într-un cort ce ocupa jumătate de sufragerie, trecând apoi, cu timpul, la animale domestice, sălbatice, mari, mici, carnivore, erbivore, la dinozauri și la cai înaripați.

Trăiesc din plin copilăria lor, a celor mici. Trăiesc, prin ei, a doua copilărie a mea. Cu Tom și Jerry, Silvester și Tweety, Doamna și Vagabondul, Pongo și Perdita, Mickey și Minnie, mereu în cupluri, mereu câte doi, înlocuiți de jucarii Disney ce vin în colecții de câte treizeci-patruzeci, cu Lightning și Mater și Sally și Doc și Fillmore și Sheriff și Luigi și Guido plus restul și-apoi continuând cu Cars 2 și tot așa mai departe, schimbând mașinuțe și abțibilduri și postere și cărți și mergând tot mai departe, tot mai departe clădind cutii peste cutii și organizând spațiul din casă lipind etajeră de etajeră, până la cer și până la Planes…

Dar știu că-i doar o perioadă și știu că nu va dura la infinit și-așa că tot ce-mi vine să(-i) spun, zi de zi, sună simplu și-i rugător: “Mai stai, mai stai…”