Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image

Outside the Eisenhower box

Știu perfect cum stă treaba cu presiunea timpului. Știu exact cum arată orele petrecute la birou, față în față cu ecranul tot mai inexpresiv și capul tot mai sec de idei în timp ce inbox-ul devine tot mai plin de mesaje te rog, trebuie… repede, e urgent…, se poate în următoarea jumătate de oră?, sau am nevoie acum, e urgent, e NEAPĂRAT!

Și știu perfect ședințele nesfârșite în care nu se discută nimic, nu se înțelege nimic, nu se ajunge la nicio soluție și nici măcar la vreun plan de atac, ședințe sterile și interminabile în condițiile în care totul pare să ardă și totul mustește de tragic și de apocalipsă și de vertij și de colaps. Și mai știu perfect și atitudinea hei-rupistă din managementul care stă relaxat până mai sunt fix câteva ore până la un dead-line de altfel cu mult, foarte mult timp înainte fixat, apoi de mesajele pline de panică, pitoresc însoțite de stegulețe roșii și neapărat de tip follow-up, urmate post-mortem post-eveniment, de cele moralizatoare, pline de scheme, idei salvatoare, metode, liste, organizatoare, prioritizări benefice și de niciodată aplicatul know-how.

Știu. Am fost acolo. Am fost acolo unde eficiența se traduce prin dacă poate să se organizeze atât de bine înseamnă că e loc să-i mai dăm ceva, altceva. Ideal treaba altcuiva.

Am fost acolo unde e timp pentru orice până atunci când se rămâne într-un timp suspendat.

Cred că cel mai bun test de management ar fi un test de time management. Spuneți-ne vă rugăm cum vă organizați, nu de alta dar de dumneavoastră depinde sănătatea psihică a multor angajați.

Și-apoi mai și știu perfect cum e să faci slalom printre ore la care copilul trebuie hrănit, ore la care trebuie plimbat, ore la care trebuie culcat, bed time stories și băița neapărat, cumpărături care trebuie făcute, mâncare care trebuie să fie pe masă și curățenia pe care oricât ai face-o nu arată niciodată de parcă ar fi curat, toate îngrămădite într-un haos complet peste dorința imperioasa ca “între timp” să mai faci și altceva.

Deci dacă acum cineva vine la mine și îmi spune că nu are timp, nu mă pot abține să nu ridic din sprâncene. Nu ai timp? Arată-mi te rog ce faci când ai timp, arată-mi te rog cum ți l-ai organizat.

Așadar dragă corporate lady, dacă ești în temă cu tot ce-i nou în materie de ceasuri de dama și-ți petreci timpul dintre dead-line-uri cochetând ba c-un ceas Guess ba atrasă de-un Fossil, că-i mai multifunction așa, înseamnă că ai timp, mult timp, draga mea. Dar sper însă că n-ai naivitatea să crezi că, odată cu splendida achiziție agățată de încheietura mâinii, infinitul și organizarea vor fi de partea ta…

Iar dragă mămică purtând la piept copilul neînțărcat, află că sfârșitul lumii e încă departe. Cu calm și răbdare, vine ea vremea și pentru acel de neimaginat “între timp”. (P.S. Dacă bucătăria arde, lasă orice altceva!)

time management(

(sursa foto)

În voia mea

Dă-mi timp, nu clipe, dă-mi vorbe, nu cuvinte, dă-mi soare cu dinți, dă-mi soare cu nori. Dă-mi veșnicia captivă în ceasul mecanic stricat…

Dă-mi siguranță dar nu-mi da măsura ta. Fă-mă să râd, fă-mă să plâng, imprimă-mă în mișcarea ta… Ține-mă de mână și nu mă elibera. Apoi lasă-mă liberă, venind iar și iar în întâmpinarea mea.

Dă-mi voie, dar nu-mi permite. Cheamă-mă dar nu mă aștepta. Mergi sigur și singur înaintea mea. Uită-mă ore în șir și regăsește-mă pierdută și tandră pe cadranul vechiului tău ceas cu quartz.

Întreabă-mă, nu mă iscodi, uită-mă dar primește-mă în liniștea ta.

Prețuiește-mă. Prețuiește-mi venirea și înțelege-mi plecarea. Vorbește cu mine, fă-mă să înțeleg. Dă-mi răbdare, la fel cum și eu o împart pe a mea. Șterge-mi tristețea împletind-o cu a ta. Alungă-mi îndoielile îmblânzindu-mă cu prezența ta… Dă-mi toată blândețea pur și simplu lăsându-mă să mă pierd în puterea ta.

Leagă-mă de tine, leagă-mă de veșnicie, dar nu printr-o bratara de ceas. Privește în mine și soarbe-mă în ființa ta. Uită ce știi și lasă-te liber în seama mea…

Înțelege-mă. Vino târziu, vino devreme. Vino în clipe, vino în ore, vino în ani. Lasă timpul să curgă, oprindu-l totuși în palma mea. Ascultă-mi tăcearea, strivește-o cu-a ta.

Joacă-te. Pleacă, revino, joacă-te. Joacă-te în așteptarea mea și cheamă-mă să mă joc și eu într-a ta. Uită tot, reîncepe, nu te feri, nu te pierde, nu ezita. Colorează-mi retina și-așa prea plină de prezența ta… Crede în mine, încrede-te în încrederea mea.

Fii nesăbuit și nu-ți fie frică de tăcerea mea.

Golește-ți mintea de gânduri, doar lasă-te liber în voia mea…

Mobilitate

Se zice că noaptea nunții nu durează toată viața. Expresia vrea să spună probabil că timpul trece, oamenii se schimbă, iar cavalerul care cândva aducea flori se transformă într-un necivilizat (eufemistic vorbind!) ce calcă în parc pe flori iar prințesa care cântărea doar cât un fulg ajunge ca, privită în contra luminii, să transforme ziua în… noapte.

Dincolo însă de-a minimiza și ridiculiza frecvent eșuatele experiențe maritale, da, este drept ce se spune, noaptea nunții durează doar o noapte. Dar de regretat, o regretă doar cei care nu știu că senzaționalul vieții în doi începe abia de a doua zi.

A doua zi, când, parcă mai mult ca oricând, te trezești cu sentimentul că aparții cuiva. Când te uiți în oglindă și nu gândești deja că, la naiba, veți fi împreună până când moartea vă va despărți, ci că astăzi e exact așa cum se spune: prima zi a (restului) vieții tale.

Iar ce faci cu timpul care urmează să vină, rămâne la latitudinea ta. Lasă-l să treacă iar el va trece, implacabil, luând cu sine scânteia de la început. Sau oprește-l. Și fă-l să curgă în favoarea ta.

Învață să o iei de la capăt. V-ați luat în 2000 toamna? Fă-ți luna de miere si-n 2014, nu spune nimeni că prichindeii veniți la pachet fac mierea serilor în doi să pară doar un ideal!

Oboseala, plictiseală, demotivare? Mai spune o dată! Chiar dacă ți-ai petrecut ultima jumătate de an (sau de viață…) uitat cu telecomanda în mână pe canapea, ridică-te acum, ia-o pe ea – ea, aleasa ta! – de mână și pleacă! Ia-o oriunde, ia-o într-o vacanta ieftina sau una scumpă, nici nu contează măcar, ia-o și pur și simplu fii acolo, atunci (și de-atunci mereu!), cu ea!

***

Pentru cine nu a prins (incă) ideea, mobilitatea gândurilor și a dorințelor face diferența. Deci mișcă-te. În interiorul tău, în exterior. Ieși din rutină, ieși în întâmpinare… Există oricând vacante low cost, și-o știi cred deja!