ore

01:23 Îmi redeschid telefonul, tastez parola de wp-admin. O scriu gresit. Ţin minte orice, dar nu parole.

09:30 Iau cărtile de povești, citim Barbă Albastră, Frumoasa și Bestia și Scufiţa Roșie. Alegerea lor. (Să nu uit că vreau să scriu ceva despre povestea cu Barbă Albastră, într-o zi.)

10:20 Culc copiii, azi fiecare în alt pat.

Până pe la 11 jumătate e liniște.

Apoi se trezește cel mare, vrea la baie. Mergem. Ne întoarcem în pat. Nu trece mult, cel mic. Apă. Aduc apă. Încă un pic și se pornește alarma unei mașini din vecini.

00:14 Îmi sună telefonul. Mesaj! Mi se oprește inima în loc. Însă e doar o notificare că mi s-a încărcat 100%, ocazie cu care aflu că am un telefon care face și așa ceva. Îmi repornește și inima, cu o bătaie în minus. Încă una.

Las telefonul și mă reașez in pat. Cel mic se foiește. Stau nemișcată, nu de alta dar dacă visează că se joacă (normal că visează că se joacă, ce altceva ar putea visa la 3 ani?!) se poate trezi și-mi cere jucăria din vis. N-ar fi ceva nou, am mai căutat jucării la lumină de lanteră, cu smiorcăieli pe fundal (cum, n-o găsesc?, e acolo unde a lăsat-o! cândva.). Dar nu se trezește.

Mai trece o vreme cu mine studiind umbre pe tavan și se pornește ceasul-termometru al bunicii. Nu știu ce anunţă. E 1 și un sfert, deci cred că nu ora (în mintea mea cea cu fixuri ceasurile sună doar la ore fixe). Sau poate ora dar i-a sărit un arc și e decalat. Ce trebuie să facă bunica la 1 noaptea? Și de ce nu și l-a luat cu ea, la etaj? Îl opresc, cu regret. Era comic cu ţiuitul lui și dacă n-ar fi fost somnul celor mici, l-aș fi lăsat. Urc la bunica, doarme. O las. Mă gândesc că nu și-ar pune alarmă ca să ia vreo pastilă de somn, corect? Numai în bancurile cu asistente se întâmplă așa ceva.

Aproape ora 2. Save draft. Recitesc. De parcă aș fi zis ceva crucial. Publish.

Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image