Netulburat

Nume de scenă sau cod, Borderline. Tulburarea-de-personalitate Borderline. În teorie, la granița dintre nevroză și psihoză.

În traducere liberă, un fel de azi sus, mâine jos, azi negru, mâine alb, azi frumos, mâine înspăimântător. Să-i spunem caruselul vieții, dar în varianta de necontrolat. Puneți-vă (sau nu) centurile de siguranță și uiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!, să ne dăm drumul în cap. Apoi ne ștergem pe față de colb, zâmbim frumos la obiectiv și o pornim din nou. Cu același entuziasm.

Pentru că viața bate filmul (poveștile, de fapt) în care totul e simplu și omul e ori bun ori rău, ori frumos ori urât, ori darnic ori lacom, ori trist ori vesel, sau prinț sau lacheu. În realitate e un pic mai complicat. În realitate viața vine de mână cu întrebări “din alea”, gen cine sunt eu? Și cine-s oamenii de lângă mine? Și ce fac eu cu ei? Ce am crescut să fiu? În cine să am încredere? Pe cine să cred? Și tot așa…  

Oamenii care au meserii care încep cu psiho/psihi(-și-n-aș-mai-continua) au tot felul de teorii și de interpretări. Se vorbește despre pacient care se simte fără valoare și fundamental imperfect, despre nesiguranța de sine, despre imagine de sine distorsionată, instabilă, de dificultăți în controlarea emoțiilor, despre schimbări frecvente de dispoziție, despre fixism, despre neputința de a trece peste greșeli mărunte sau neînțelegeri banale, episoade de paranoia, bla-bla.  Simptome, cauze, factori de risc, diagnostic, tratament. De unde vine totul, de la ce se trage, factori de mediu, factori genetici, anomalii, abuz, neglijare, c-o fi copilăria, c-o fi creierul mai disfuncțional (sau prea funcțional?). Dau înapoi și recitesc. Copilăria?! Ei bine, da. 

Cum ar veni din copilărie, din copilăria aia teoretic scăldată în raze de soare și lipsită de drame și griji, scapă cine poate. Mama crește copilul să fie rege, tata rupe cureaua pe spatele lui, mai vine și vreun frate vine din urmă, mezinul, le petit prince, sau, varianta a doua, dar cu același impact, mai e unul pe locul din față, locul acela mai cald, mai bun, locul privilegiat. Și iată premisele-s gata, cum ar veni, dintr-un nevinovat, scoatem un vinovat. Pentru că lucrurile nu se strică mai târziu, pe parcurs. Nu vine adolescența aia agitată și face praf tot ce a plămădit și crescut copilăria. Nu vine vremea relațiilor, a căsătoriei, a înțelegerilor, a neînțelegerilor ca să facă dintr-un om o etichetă pe care scrie borderline. Sau orice altceva. Nu, din păcate e ea, ea-copilăria. Trist dar pare-se tot mai verificat…

Morala? Lasă-ți copilul să crească netulburat.

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)