Calul, la mall. Rook, Ben…

Azi, zi de Promenada. Nu pentru a ne împrospăta garderoba sau pantofarul, ci pentru a cumpăra, iar, jucării. De fapt ar trebui să cumpăr o jucărie, una singură, dar pentru noi a cumpăra o jucărie se înmulțește de fiecare dată cu trei. Pentru că lucrurile stau așa: ieri, în parc, scenariul obișnuit. Doi copii ai mei și prietenul lor. Unul mare, unul mediu și unul mic. Foarte mic. Ultimii doi fiind ai mei, cel mare fiind prietenul lor comun. Se înțeleg perfect, nu ai spune că e vreo diferență între ei, formează o echipă și rar am mai văzut sau auzit de așa ceva. Se joacă mereu cu aceleași jucării. Ben 10. Doar că, în veșnicele lupte dintre extratereștrii buni și cei răi, inevitabil apar rupturi. De capete, mâini și picioare, până la urmă vorbim despre plastic și nu despre fier și siliciu, cum se spune în benzile desenate. Sau se vede la televizor, deși noi la televizor privim deloc sau cel mult arareori. Iar când un cap de la jucăria prietenului cade în mâinile unuia dintre ai mei, mă simt datoare să o înlocuiesc. Consider că ține de fair play.

Bun, deci zi de Promenada. Care începe la Noriel, continuă cu un fresh la be nat și cu mine, profitând de atenția celor mici în totalitate captată de cele două dintre cele trei jucării noi, cele care – cum altfel?! – li se cuvin lor, verificând, în treacăt, ce eșarfe dantelate, inele supradimensionate din argint și ce ceasuri casual de dama au mai adus la insulele din hol. Nu-i zi de shopping dar cine-i poate spune calului să nu mai mănânce ovăz?! Probez și niște cercei timp în care cei mici probează și ei. Ochelari de soare polarizati așa cum au văzut la Rook, partenerul lui Ben. Copii… Iar eu, azi și de fiecare dată, și mai copil decât ei.

Imagini imaginate

Mi-am dat astăzi seama că luna trecută, pe 5 august,  am aniversat un an fără televizor (așa cum mai scrisesem despre asta aici pe blog). Fără a ne uita la televizor, mai bine spus, pentru că, de altfel, avem două frumoase televizoare sony care, atunci când ne vizitează cineva, fac o impresie la fel de frumoasă.

Nu știu de ce și pentru ce le păstrez. Dar nici nu mă încumet să le dau. Fac parte din peisaj, le șterg de praf când fac curățenie și le reamintesc constant celor mici să nu dea cu nimic în ele. Și nu le folosesc pe post de suport de haine, deși la cât de mari sunt și de strategic plasate, s-ar preta excelent la așa ceva!

Nu suntem amish – vorba filmului (“You don’t watch TV?! What are you, amish or something?!”) și nici ființe superioare nu ne credem, dar pur și simplu gândim că e mai bine așa. Gândim ACUM că e mai bine așa. Pentru că la momentul la care le-am cumpărat, am cochetat inclusiv cu ideea unui home cinema!

Dar pentru că sunt la capitolul schimbat / înlocuit / adaptat, mă bate gândul unui sistem audio. Să ne răsune casa și blocul și toată zona, până la Bamboo (sic!), de aiho-ul piticilor din Albă-ca-Zăpada, de lătrăturile celor 101 dalmațieni și de Billy Idol cu-al lui “blast me to Heaven” alternat de “Veronica, fată dulce…”.

Imagini imaginate. Așa da!

Canapeaua, bat-o vina!

Avem niște canapele superbe. Cel puțin așa spune toată lumea care vine la noi. Sau cel puțin erau și cel puțin lumea așa spunea…

Povestea lor începe în anul de grație 2007, cu noi tineri, îndrăgostiți, nesăbuiți și…. -n plină renovare a casei. Iar unde toată lumea ne spunea că vom trece prin nenumărate certuri până să cădem de acord asupra gresiei, faianței, parchetului, robinetului, clanței și mărimii apometrelor, la noi totul funcționa ca uns. Așa a fost și cu canapelele, ne-am luat ca de fiecare dată de mână și am pornit periplul printre stofe, mânere, accesorii, cu-aceeași abordare matură, chiar prea matură pentru un cuplu atât de tânăr, concretizată în: el: “mie îmi place, ție?”, eu: “mie nu…”, el: “hai mai departe!”, apoi același lucru, dar inversat și tot așa până la momentul: “el: ce spui de asta?”, eu: “da, asta da!”, el: “hai atunci!”.

Iar “hai atunci!” a rezultat într-o sufragerie umplută ochi cu două fotolii, două canapele, ambele extensibile, una de trei locuri, una de două, superbe, crem, cu mânere negre, bonus o masă din același lemn negru, lucios!

Dar până la “umplută”, lucrurile au mers așa: după două zile de la momentul alegerii, au venit și canapelele. La parterul blocului. Frumoase, impecabile, n-a fost om să nu treacă atunci și să nu se uite cu jind! Doar că, prețul transportului, și așa piperat, s-ar fi dublat dacă ni le și urcau până la ușă… de înțeles de altfel, până la etajul 10 e cale lungă intr-un bloc cu liftul mai mult decât neîncăpător!

Și-așa că am sunat un prieten. Concretizat în persoana cumnatului, venit pregătit și c-o abordare “hei rup”, foarte lăudabilă și perfect adaptată momentului. Urcarea a fost înțelept gândită așa: începem cu canapeaua mare, că-i cea mai grea, continuăm cu cea mică, apoi ne relaxăm ducând fotoliile și încheiem liniștiți cu masa, care oricum încape în lift.

Canapeaua mare. Entuziasm la cote mari. Primul etaj. Băieți veseli și încântați să-și etaleze forța fizică. Etajul doi. Trei. Patru. Un pic de transpirație. Și-o pauză de glume. Cinci. Șase. Un pic de îndoială vis-a-vis de ce are să urmeze dar e doar un moment trecător. Șapte. Greu dom’le până la opt. Cu chiu cu vai până la nouă. Piatra de încercare, zece. Suflări sfârșite și-o canapea mai mult trântită la ușă decât depusă cu menajamente, așa cum la parter solicitasem de la cei însărcinați cu livrarea…

Canapeaua mică. După vreo o jumătate de oră, coborâm după ea. Pe undeva, cu gândul ascuns că poate a furat-o cineva. Ce naiba, oricum aia mare e apocaliptic de mare, e și extensibilă, ține loc și de paturi (mai multe, unite între ele, king size chiar!), hai să o însoțim doar cu fotolii, ce-ar fi oare, ia spune, hai!

Dar n-a furat-o nimeni deci ne simțim datori să ne înhămăm și la ea… Băieții sunt dezumflați, eu fac încercări lamentabile de-a le ține moralul o idee mai sus de nivelul (sinucigaș) al mării. Pauze la fiecare etaj. Dar nu pauze de lăsat jos canapeaua semi-gigant și sporovăit în picioare și veseli lângă ea, ci pauze cu ei trântiți, plini de lehamite, pe plasticul neprimitor dar “nu-mai-contează” de pe ea…

Fotoliile. Le-am urcat și pe ele, dar la vreo jumătate de zi distanță. Jumătate de zi pe care am petrecut-o pe ele, stând de pază acolo la parter și nu la 10, deși valoarea canapelelor lăsate la ușă era inestimabil mai mare – reconfortant însă gândul că orice hoț s-ar da bătut nu mai departe de etajul 8…

Pe seară, toată mobila e la ușă. Hai s-o băgăm și să scăpăm de ea. Dar de la “hai” și până la privit la televizor așezați confortabil în ea, mai e încă o cale lungă. La fel de lungă. Canapelele nu intră pe ușă. Oricum am încerca. Poate să scoatem televizorul pe hol? Ar fi o idee, da… O ultimă fărâmă de rațiune ne spune să le desfacem: sunt canapele extensibile, fără perne și, cu cadrul desfăcut, poate or intra… Scoatem plasticul protector. Îl smulgem cu ură, mai bine spus, apoi dăm la o parte pernele – lungi cât o zi de post, de fapt cât un an, un an de post negru, să ne-nțelegem, da?! – și după nenumărate încercări și repoziționări, sufrageria le primește cu-n entuziasm proporțional cu… disperarea noastră.

Anul 2014. Canapelele sunt colorate cu marker permanent, demult ne-extensibile, în afară de șevalet au servit pentru orice, de la paturi de copii și până la scaune de masă, tot pentru copii, mergând apoi mai departe până la trambuline, loc de depozitare și, să nu uităm, culcuș confortabil pentru câine… Tot zicem să le înlocuim dar cine, cine se încumetă să le mute mai mult de-un metru, iar asta din rațiuni de aspirat?!

DO TRY THIS AT HOME!

Cam ce-a făcut copilul tău astăzi? A fost la grădiniță/școală/liceu, a mâncat ciorbița și fructele/sandvișul și vreo napolitană/meniul de la Mc și o Coca-cola, a fost in parc cu bunica/cu bicicleta/cu amicii.

Bun. Și… în rest? S-a uitat la televizor/s-a uitat la televizor/s-a uitat la televizor.

Greșesc?

***

Chipurile televizorul le “dezvoltă copiilor vocabularul”. Apoi este ceea ce spunem noi toți: că la televizor copiii învață, pentru că se uită la chestii “educative”. Plușica te învață să te speli pe mâini, Noody te învață engleza, Ben 10 este un adolescent ce salvează lumea…

Suntem conștienți că este doar o scuză? Ah, nu, chiar mai mult de atât, o idee aberantă care înnobilează comoditatea noastră și dorința de nestăvilit de a fi… lăsați în pace?!

Știu eu la ce se uită copilul meu în timp ce eu îmi văd de treaba mea care, oricare ar fi ea, de fiecare dată este mult mai importantă? Știu eu cum s-a întipărit în mintea lui felul în care spiridușii năzdrăvani le spun oamenilor “urâții”?! Iar când eu mi-am terminat treaba, l-am întrebat oare ce a înțeles și… l-am lămurit pe deplin?

Nu. N-am făcut-o nici eu și, din păcate, nu o prea face nimeni…

Ei bine noi, ieri, 5 septembrie, am împlinit exact o lună de când nu ne mai uităm la televizor.

Inutil să spun că evoluția copiilor nu a stagnat în niciun fel iar că viața noastră de părinți a mers înainte exact la fel – nu, nu am fost “suprasolicitați” din cauză că odorul, în lipsa desenelor animate, se plictisește! – dar util să exclam: ATTENTION, DO TRY THIS AT HOME!

vector-warning-sign-1156296-m