Cunoaștere, autocunoaştere şi simboluri, pe înţelesul copiilor

În programul de la Țăndărică sunt mai nou două piese de teatru cu totul altfel faţă de ce-am văzut până acum. De unde toate spectacolele la care noi am fost (și am fost cam la toate, pentru noi Țăndărică e un fel de second-home) se învârt în jurul dualităţii bine-rău și a unei tematici care încurajează prietenia, altruismul, curajul, corectitudinea, etc., acum, în premieră, “Eu, Oblio” și “Cine sunt eu?” vorbesc despre autocunoaștere, înțelegerea lucrurilor în profunzime, simboluri.

“Cine sunt eu?”. Trei personaje, o plapumă mare cât scena, albă și 50 de minute care se învârt în jurul unei întrebări pe care nici măcar oamenii mari nu și-o prea pun. Și ca să nu fie prea abstract se ia o pisicuţă care, neștiind cine e și care e locul ei, a pornit printr-o pădure (pădure-simbol, călătorie iniţiatică, temă centrală și-n Oblio). Și în pădure are impresia că e ba un iepuraș (dar hei, ei nu-i place varza și n-are nici coada scurtă și nici urechile lungi, deși poate sări ca el), ba o veveriţă (și se reia ciclul comparaţiilor), ba un arici (la fel). Și așa cum ea caută să înţeleagă ce e, la fel caută și cei trei actori care manevrează plușurile. Nici ei nu știu cine sunt, oare sunt gorile, copaci, rinoceri? Și piesa se termină cu pisicuţa găsindu-și drumul spre casă cu ajutorul unui corb (simbol), cu cei trei actori având o bază de cunoaștere creată, ei știind acum că sunt doi baieţi și o fată, că numele lor sunt Mihai, Dan, Tina, și cu cuvintele: “N-am să mă mai pierd niciodata pentru că știu cine sunt.”

“Eu, Oblio”. Spectacol cu un povestitor, marionete, proiecţie de imagine pe trei ecrane și multe, multe nuanţe. Care este diferența dintre “sens” și “rost”, dintre “a te întrece” și “a te juca” (“Tu, vrei să te întreci cu mine?! Nu, eu vreau SĂ MĂ JOC cu tine.”), ce înseamnă a vedea (“Cine ești tu? Eu sunt un om de piatră. N-am văzut niciodată un om de piatră. Sunt foarte mulţi oameni de piatră în jurul tău, trebuie doar să înveţi să îi vezi. (…) Vezi ceea ce vrei să vezi și auzi ceea ce vrei să auzi.” – un fel de “beauty is in the eye of the beholder”), care este ROSTUL singurătății (“Trebuie să stai mult timp singur dacă vrei să AUZI lumina”), că a fi diferit nu e un stigmat, călătoria iniţiatică (desigur), simbolistica pietrei, a spiralei, a păsării, a șarpelui, și, să nu uit, rolul jocului (exact ca-n “Micul Prinţ”, oamenii se pierd când uită să se joace). Frumoasă punere în scenă și cu priză la copii. Un 2 în 1, ca să spun așa. Și un spectacol reușit și o modaliate de-a-i deschide de foarte devreme spre cine sunt și ceea ce pot fi.

Și niște poze de la Oblio.

20160109_111154~2__1452366320_109.166.130.135

20160109_113629~2__1452366287_109.166.130.13520160109_113832~2__1452366262_109.166.130.135

Alternative fair(y tale)

Azi, în loc de Țăndărică, am fost să-i mai vedem pe cei de la Zurli. La Teatrul de Arte. Prima dată când mergem acolo, frumos loc și numai bun pentru întins pernuțe și cântat cântecele. Piesa a fost despre iepurașii de Paște, un lup hrăpăreț și Zâna Florilor, o povestioară haioasă îmbinată cu o reușită punere în scenă (scenă e un fel de-a zice, știindu-se deja că spectacolele marca Zurli sunt în primul rând interactive, actori-copii-părinți laolaltă). Și încă o dată am ajuns la concluzia că cei mai fermecători și luminoși oameni sunt cei care lucrează în teatru. Bani mai puțini dar joie de vivre la cote înalte.

Și, la ieșire, nimerind în plin Alternative Fair, ne-am delectat cu prăjituri de casă (mamă-mamă ce negrese bune am mâncat!), ne-am jucat cu o pisică fără coadă (am explicat adaptând pe loc povestea cu ursul și vulpea buclucașă), am vorbit cu tineri artizani iar eu am probat bijuterii handmade și haine recondiționate, micii lăudăroase căzându-i cu tronc cele din ultima imagine – skulls, guns & roses, pourquoi me réveiller?, cum își spuneau Werther și Charlotte odată.

20150404_105508[1]__1428145697_89.39.40.202 20150404_114054[1]__1428145753_89.39.40.202 20150404_133413[1]__1428145790_89.39.40.202

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.

Mergi cu Dumnezeu

Mergi cu Dumnezeu! 

Mă descurc și singur. 

Așa spunea azi Păcală la Tăndărică. Dintre toate spectacolele pentru copii pe care le-am văzut până acum, cel de astăzi a fost de departe cel mai reușit.

De la personajul principal, omul egal cu sine însuși, mereu împăcat cu ceea ce i se întâmplă, chiar și cu un Dumnezeu care nu-i înțelege dorințele (- dacă aș fi avut o văcuță aș fi vrut un cimpoi. – îți voi da un cimpoi. – ah, nu, ziceam că dacă aș fi avut… – îți voi da un cimpoi. – bine, un cimpoi să fie.) și până la părintele plesnind de grăsime dar (desigur!) proporțional de cumpătat sau jandarmul cel nătărău, Păcală este o piesă de nota 10.

Doar unul dintre episoadele haioase a sunat așa:

Păcală și jandarmul:

Cum îți zice?

Păcală. 

Nu, mă, cum te cheamă lumea?

Haide, mă!

Mă, tu faci pe prostul cu mine?

Nu.

Faci pe deșteptul?!

Nu. Așa sunt eu.

Și spune, mă, cum te strigă lumea?

Vinoooooooooo, măăăăăăăăăăă!!!!

Mi-a plăcut. Un spectacol bun. Multe nuanțe și dincolo de partea amuzantă, multe de învățat. Printre altele, despre cum ar fi să fim OAMENI, dincolo de noi înșine, alții, Dumnezeu și orice altceva…

image image

Egalitatea de gen & teatrul pentru copii

Dacă sâmbătă povesteam că am fost la Mica Sirenă, ei bine ieri, duminică, am fost la Tom Degețel. Tot la Tăndărică.

O piesă foarte interesantă, ca să spun așa. O piesă în care mie personal firul roșu nu mi s-a părut a consta în peripețiile minusculului Tom, care ajunge ba în oala cu budincă, ba în înghițit de o vacă, ba de un pește, ci relația bărbat – femeie. Femeie – bărbat. Pun și invers pentru că vreau să vorbesc de egalitate, nu-i așa?

Și s-o luăm cu începutul. Într-o casă nu prea avută, un el și o ea. O ea și un el. Deghizați el în ea, ea în el. Cu haine din “cufărul de la mama”, zestrea pentru el. Prima aluzie subtilă la cât de bărbat e el. Și odată deghizați, ea exclamă cu o expresie care-i la granița dintre obidă și uimire: “Ce femeie ești, măi bărbate!”. “Femeie” în sensul laudativ sau sinonim cu pussy, rămâne de interpretat…

Urmează apoi discuțiile pe marginea a ce va fi copilul. Ea deghizată în el, vrea un băiețel. El deghizat în ea, vrea o fată. Ea, un băiețel. El, o fată. Ea, tot mai agitată, pledează pentru un băiețel. Mic. Mic-mic! El, tot mai hotărât și convins de ce spune, cere o fată. Da, o fată neapărat! Pentru un băiețel mic-mic el vrea o fată. O fată mare! O FATĂ MARE!!! (Normal. E bărbat. Nimic nefiresc în visul de-a avea o fată mare.) Până la urmă câștigă ea. Și iese un băiețel mic-mic. Reversul de la o fată. O fată mare.

Iar băiețelul e îngrijit de mama, care-i ursește să fie deștept. Deștept ca ea. Nu ca tati. Ca atare, pune mâna pe Abecedar. Și-l învață “albină” cu A și mai departe B. B de la… berbec. Sau B de la “blegul de tata”. Corect. Deștept ca ea și nu bleg ca blegul de tata. Iar noi vorbim despre o piesă de teatru pentru copii, nu altceva…

Apoi, prin tot felul de învârteli ale sorții, Tom cel mic și deștept ca mami ajunge la un castel. Unde un rege și o regină trăiesc după regulile convențional stabilite. El domnește, ea… gătește. Se gătește adică. Pentru că de gătit, gătește bucătarul regal. Care, suspectez eu, are și o aventură cu regina, dar aici e doar părerea mea. Iar regele dictează, are o opinie, el decide ce e frumos și ce nu și soarele se învârte după cum dictează el. Și regele mai merge și la vânătoare. Unde ar vrea și regina să meargă, dacă regele care dictează tot nu i-ar dicta să tacă. Și să stea cuminte acasă și… să coasă. Goblen. Noblețea și respectul rămân așadar, nu e ca și cum ar fi pus-o să-i coasă șosetele. Adică tunica brodată cu aur.

Deci iată cum arată o piesă de teatru pentru copii… Nu pot să nu recunosc că există un echilibru al scenelor, dacă într-o casă domnește o ea, în alta vine rândul unui el, dar asta nu rimează cu egalitate. În consecință, educația pro-egalitate a copiilor mei o voi face eu. Eu, femeia. Și mama cea deșteaptă. Vorba aia.

image

De poveste…

Îngrijirea danturii ține de educație. De cei șapte ani de acasă. La fel cum un părinte educat preferă să-și găsească timp pentru a-i citi copilului povești în loc de a-l lăsa uitat de lume la televizor, tot așa îi va arăta și că tubul acela de pe chiuvetă ce-i folosit des la pictură mai e bun și pentru altceva.

Scuze nu prea există. Povestea cu Zâna Măseluță e veche de când lumea. Povestită, interpretată, reinterpretată, mesajul e același. Accesibil oricărui copil.

Chiar noi am fost la teatru și am stat cu sufletul la gură urmărind cum Zâna Măseluță împreună cu simpatica ei prietenă Bunuța Dănuța, doctorița care trebuie să salveze împărăția Dinților Frumoși, cântând și zâmbind, alungă Caria și-i îndeamnă pe copii să se spele pe dințișori și să pape cât mai multe mere. Cei de la Zurli joacă piesa mereu și-s ușile deschise pentru toți părinții care, știind prea bine care-i pretul unui implant dentar, preferă ca măcar în cazul celor mici, să nu se ajungă acolo. Acolo de unde nu prea mai e drum de întoarcere.

Pentru că, deși e plin de cabinete stomatologice in Bucuresti și mai peste tot în țară, sondajele sunt de-a dreptul cutremurătoare. Pare-se că românii nu prea știu ce-i aia pasta de dinți iar periuțele, în rarele cazuri în care se folosesc, se folosesc – refolosesc – împrumută și la rude, apoi odată primite înapoi, se folosesc din nou, până la dezintegrare. Periuța de dinți e precum căsătoria, să zicem. Uniune și comuniune till death do us part.

S-o recunoaștem: statistic vorbind, e jale. E nevoie de campanii de conștientizare, gen “Zâmbește România!”, triste în sine dar denumite vesel și “colorate” în alb-imaculat, e nevoie de gratuități, de la consultații și până la periuțe noi primite în schimbul celor vechi – au și dinții neîngrijiți un program rabla, pe numele lui exact “Rablă pentru periuța ta” (mda, chiar așa…) – pentru a se putea înțelege un lucru simplu și firesc. Și-anume acela că sănătatea nu e un moft.

Ca o concluzie, povestiți-le copiilor despre carii, acele chestii aparent banale. Și-așa, printr-o poveste, de fapt îi educați.

Surprinzătorul bulevard Primorski

Drept este că nici nu am călătorit foarte mult, dar faptul că de-a lungul unui singur bulevard poți găsi muzee, un teatru, un sediu al marinei, hoteluri, terase, restaurante, un parc imens, sedii de bănci, acces spre o zonă (deloc neglijabilă!) de promenadă, acces spre plajă și faleză, relicve dintr-un fost port, administrația a nu-știu-ce, un consulat, o fostă școală, o capelă, mi se pare un lucru demn de consemnat! Și vorbim aici de un bulevard îngust, cu doar două benzi, deci nimic spectaculos sau care să te facă să te aștepți la atâtea lucruri de văzut și colindat de-a lungul lui!

De reținut, după o primă zi: un restaurant care se cheamă la măicuțe, amenajat în ceva ce aduce cu o biserică, loc unde mâncarea este dumnezeiască – pe drept cuvânt! – și parcul imens despre care scriam mai sus, parc care te surprinde cu spectacole de teatru de păpuși, dansatori, cântăreți de jazz, expoziție de fotografie, skaters, un tip care doar cu niște tuburi de vopsea face niște desene cel puțin spectaculoase, un loc care este o replică a reliefului Mării Negre și unde hoarde de copii se cațără și se dau ca pe tobogan, o cișmea pentru copii, focuri de artificii… suficient pentru a ne face, de la mic la mare, să ne bucurăm că, de această dată, am ales să venim în Varna!

WP_20130824_035 WP_20130824_029

WP_20130824_030   WP_20130824_034

WP_20130824_051WP_20130824_056

WP_20130824_062  WP_20130824_060

WP_20130824_059 WP_20130824_068