Pop and Rock. Sonic waves for your heart

Ultimul concert la care am fost este cel al celor de la Velosonics. Am aflat de ei întâmplător, întâmplarea fiind aceea că vocalul formației, Adrian Spier, este coleg de serviciu cu soțul meu. Și tot ascultându-le deja binecunoscuta melodie Love for Gold, ne-am hotărât să-i vedem și pe scenă. Un prilej bun pentru a face lucrurile family style.

Unde au concertat? În B52. Un club în care noi n-am fost niciodată și de care nici nu auzisem. Nu-i nimic, un search rapid pe Zile si Nopti, CtrlF in lista completa a cluburilor din Bucuresti, memorat adresa, pregătiri de plecare, haine curate pentru copii agitați, un taxi chemat, indicații date, ajuns, debarcat.

Acolo, surpriză. Nu știu cum vor fi aratand cele mai bune cafenele din Bucuresti, ceainăriile și restul de locuri teoretic child friendly, dar B52 e chiar un loc fain! Cu groapă de nisip pentru copii, o mașină din lemn marca Redbull și-n genul celor pe care deja le știam, tobogan din lemn cu punte suspendată, limonadă delicioasă cu paie colorate, ce mai încolo și-ncoace, raiul oricărui părinte care are copii mici dar care vrea să scoată nasul în lume înainte să se trezească având 50 de ani. Zic 50 pentru că speranța de viață a zilelor noastre a scăzut, nu de altceva.

Și, trecând mai departe la concert, Velosonics sună foarte bine și live. Tineri, entuziaști, sinceri, relaxați, iată ingredientele pentru un spectacol încântător. Muzică de oameni frumoși, pasiune. Ne-au plăcut. Mult. Mult de tot. Recomand. Pop and Rock. Sonic waves for your heart, așa cum o spun chiar și ei.

image image image

Momente perfecte

S-a întâmplat vineri. Și, desigur, se va mai întâmpla.

Dimineața, copilul cel mare e dus la grădi. Mergem cu toții, mă întorc apoi doar eu cu cel mic. Pe la 9 și jumătate. Am timp până la 11 și jumătate ca să fac tot ce e de făcut, scris, strâns, mâncare, poze, răspuns la mesaje și dacă e cazul, drumuri cu lucruri de rezolvat.

Vineri a fost ziua când am avut de lăsat un contract. Printr-un noroc nesperat, nu trebuia să ajung prea departe de casă așa că, fiind 11, am zis că las întâi contractul și apoi numai bine îl iau pe cel mare de la grădiniță. 11 trecute-fix s-a făcut însă 11 și jumătate, copilul cel mic nu-i tot timpul chiar foarte ușor de controlat. Dar chiar și așa mi-am zis că e timp, așa că am luat primul taxi și am pornit-o. Eu, copilul cel mic, contractul și taximetristul.

Plouă. Așa că mă gândesc că poate rămânem blocați în trafic pe Barbu Văcărescu și ajungând la grădi ultima va crede copilul că l-am uitat acolo, singur și al nimănui. Îi zic taximetristului să intre pe Ramuri Tei ca să îmbarcăm în mașină încă un copil. Nu comentează auzind schimbarea de plan, am noroc și de data asta, nu-s chiar atât de răi taximetriștii aștia…

Ajung la grădi la fără un sfert. Dau să intru, ușa închisă. Îmi deschide portarul și-mi spune politicos că trebuie să aștept până la fix. Fac ochii mari în timp ce sunt străfulgerată de gândul că stai, aici e grădi de stat, nu-i ca la cele unde plăteam bani mulți și lucrurile se învârteau după cum respiram. Îi dau însă privirea de lady in distress și îmi spune că va urca să întrebe dacă se poate. Urcă. Se poate. Urc și eu. Sus, surpriză-surpriză! Copiii se uită la … televizor! Cartea junglei, bine, bine, Cartea Junglei dar dacă eu, acasă, nu-mi las copilul la tv, am un moment de enervare și-mi fac o notă în gând ca la prima ședință cu părinții să propun instalarea de camere web, chipurile să știm și noi, părinții, ce fac minunații prichindei când sunt cuminți și ascultători. Știindu-se că acasă sunt draci împielițați  neastâmpărați iar în altă parte, prințese și prinți înaripați.  Aberez, desigur. Din nou, nu știu unde mă cred, aici nu sunt numai copii de părinți plictisiți și bogați care vor ca între două telefoane business-related să facă click aici și să-și vadă progenitura educându-se și evoluând. Aici, reveniți vă rog cu picioarele pe pământ, sunt oameni normali, mofturile, dacă sunt, se lasă acasă, s-a auzit și acolo în spate, da?

Revenind la situația concretă, copilul nu vrea să vină. Corect. De înțeles. E la desene animate, de ce-ar vrea să vină acasă unde nu primește? Îl întreb dacă e ok că aș putea întârzia, îmi zice că da. Din nou corect, din nou de înțeles. Cobor, de la portar îmi cer scuze pentru deranj și pentru că l-am pus să facă chestii nescrise în regulament, tot ce părea în viața mea urgent cu câteva minute în urmă acum e complet neproblematic, lady in distress e de fapt a pain in the ass. Apoi urc în taxi și-i comunic taximetristului a doua schimbare de plan. Copilul cel mic începe să chițăie. De fapt, să plângă. De fapt, să urle din toți bojocii. BOOOOOOM-BAAAAAANNN!!!! Printre discuții cu portarul, urcat, coborât, alte discuții cu portarul nu a realizat că jumătatea lui mai mare, Bogdan, nu e cu noi. Acum însă se sfâșie cerul. Și timpanele mele. Și-ale omului din fața mea. Care, drăguț, propune să-l ia la el în brațe, la volan. Propune, e absolut inacceptabil ce zice dar slavă domnului că nu e nevoie să-l refuz, cel mic nu vrea, mai bine spus, printre țipete ca de șarpe, oricum nu mai înțelege nimic. Încerc să nu procedez cu el ca-n Domnul Goe când Bubico zboară pe geam, sunt calmă, stăpână pe mine dar… habar nu am ce să fac. Mă gândesc că am la mine tableta și niște casti de pc. Nu știu ce e mai bine să fac, șă-i pun micuțului un pic de muzică liniștitoare, de bebei, sau să i le înmânez lui nenea, să-și dea vreun meci de fotbal la maxim și să poată conduce mai departe, prudent și netulburat….

Într-un final, copilul se liniștește. Cu geamul deschis, în zgomot de excavatoare. Noroc că în București se ridică mereu alte și alte clădiri de birouri și malluri și alte asemenea… Ajung, las contractul, apoi iar la grădi, luat BOOOOOMBAAAANNN-ul, acasă. Mâncare, somn de prânz, trezire, parc, iar mâncare, culcare, noapte, zi, o altă noapte, o altă zi și tot așa.

Momente perfecte din viața mea.

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

De e ploaie, de e vânt…

Ziua a pornit și cu dreptul și cu stângul, ca să spun așa. Plouă torențial și mai bate și vântul. Și suntem și în întârziere… Suim în primul taxi și pornim. Facem trei sferturi de oră pentru un drum de vreo zece minute. Timp suficient pentru ca unul să adoarmă iar celălalt să se plictisească teribil… Ajungem. Manevre dificile, un copil adormit trebuie îmbrăcat, altul strunit pentru a coborî și c-o umbrelă și c-un măr în mână și cu maxim de atenție pentru a nu sfârși în vreo baltă. Cu chiu cu vai, coborâm. La prima rafală de vânt cel mic se trezește iar cel mare scapă umbrela. Descurcă-te cum poți printre lacrimi, cu picioarele într-o baltă uriașă și cu o portieră de taxi pe care nu ai nicio mână liberă ca să o închizi. Taximetristul încearcă și el, prin interior, de coborât nu are cum, a oprit aiurea și probabil speră să nu-i agațe cineva oglinda în timp ce mă așteaptă pe mine să… fac ceva. Orice. Într-un final agreem varianta optimă. Să închid cu piciorul. Încerc cu finețe, nu se închide, dați mai cu putere, doamnă!, dau. Se închide. Probabil pentru care cei care trec și nu au prins și restul, situația arată așa: conița s-a enervat și, deși fragilă precum o frunză, dă cu piciorul mai rău decât ultimul golan…

La bancă. Scot banii, dar realizez că nu am buletinul la mine. Excelent! Pe lângă faptul că nu am numărul de cont unde trebuie să trimit banii, ci doar un CNP, nu am nici buletinul meu. Dau să ies, înciudată, dar mă interpelează doamna de la ghișeu, spuneți, cu ce vă putem ajuta? Cu nimic îmi vine să spun, dar articulez pierdută cam care e situația. Nicio problemă, se rezolvă! Și se rezolvă! Noroc, noroc, noroc. Bun.

Ieșim din bancă, tot cu mărul în mână, acum și cu umbrela dată peste cap de vânt. Hai la tramvai, că-n taxi, la cum se circulă, lăsăm banii pe o săptămână… Mergem spre stație prin șiroaie de apă, spre fericirea lui Bogdan care le caută pe cele mai adânci. Cel mic și-a ascuns capul în pieptul meu, se mai uită din când în când și râde când îi vine ploaia pe față. Bine că-s veseli! Urcăm în tramvai și pornim, spre extazul celor mici. Mă uit la ei și râd și eu, sunt frumoși, haioși și… sunt a mei!!!

photo 1 photo 2 photo 4

Mergem. Chipurile trebuia să ajungem la Muncii, dar tramvaiul întoarce la Iancului… Uitând ce-am gândit mai devreme, mă uit după un taxi dar văd liftul de la o gură de metrou! Perfect! La metrou, fericirea e și mai mare! Smile

photo 5 photo 3 photo 1

Ajungem la destinație. Registrul Comerțului. Ca de obicei, extaz în fața dozatorului de apă, cu greu îi iau de acolo… La ghișeul de unde mi se înmânează formulare și mi se dau indicații, Bogdan plasează strategic, spre consternarea doamnei de acolo, un pahar turtit. Timp în care cel mic găsește într-un coș de gunoi o doză de suc și, până să apuc să reacționez, bea ce-o mai fi fost prin ea…

photo 4 photo 5

Gata! Cu hârtii și copii, hai acasă! Iar prin metrou, unde, în toiul unei dispute referitoare la ultimul măr pe care îl mai am, primim de la cineva o pară…

photo 1

La întoarcerea acasă, hârtiile sunt cam boțite și ude, dar cei mici au primit încă o porție de educație prin implicare, pentru că, de e ploaie, de e vânt… lucrurile merg înainte!!! Smile

photo 4