INTEGRAALIA. De la un modus vivendi la o băcănie online

Citesc următoarele: “Mâncatul compulsiv pare să devină o caracteristică a societății zilelor noastre”. Afirmația vine la pachet cu noțiuni de genul “mâncatul emoțional”, “alimentație compulsiv-adictivă”, “mâncatul anti-depresiv”, “a mânca pentru a resimți un confort psihologic”, etc.

Desigur, într-o lume în care ciocolata Poiana costă vreo 4 lei iar aceeași cantitate de ciocolată raw-vegan 10 lei sau chiar mai mult, într-o lume în care ciocolata de casă se găsește doar prin delicaterii sau la târguri în timp ce foietajul te îmbie la orice colț de stradă iar punga de cipsuri propune mai multe variante de gust decât semințele de susan de pe-un covrig, lucrurile nu pot să meargă decât într-o singură direcție…

Iar pentru că, pe noi, fiecare zi ne duce cu un pas mai departe de acest vertij, mi-a venit o idee ce va purta numele Integraalia. Un loc pentru toți, de la mic la mare, talentați într-ale gătitului sau mai puțin, cu timp sau în lipsă de timp, cu bani mulți sau cu bani puțini. Un loc cu rețete și chestii de cumpărat, la prețuri de bun-simț.

Integraalia va fi un fel de Băcănia veche. Doar că va fi online și va avea într-adevăr prețuri de băcănie. Așa va începe, așa va continua și așa va rămâne, pentru că, până la urmă, vorbim despre lucruri simple…

***

Iar la loc de cinste în această Integraalia va sta probabil o budincă de couscous, proaspăt testată și de toți apreciată – pentru că, nu-i așa, Integraalia este locul ce se naște din experiența acestui an de grație 2013…

1 2 4

5 6 7

8 9

(Ingrediente: couscous, zahăr brut, banane, unt, scorțișoară)

Reinventând roata olarului…

Departe de mine gândul de a-mi face din blog un fel de culinaria contra-atacă, dar prinsă de magia mâncării trecute prin mâinile mele și nu prin mâini de casieră plictisită, nu mă mai pot opri din citit și experimentat… iar pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, astăzi voi scrie tot despre o reușită la pupitrul aragazului!

Deși sunt bucovineancă get-beget, la noi în casă nu s-a mâncat hrișcă. Dar cum peste noi, vrând-nevrând, a dat revoluția naturistă, mi-am cumpărat-o sub toate formele, bobițe, fulgi, bio, mai puțin bio, mai închisă la culoare, mai deschisă, pe principiul să nu ne lipsească. Să nu ne lipsească… din dulap! Pentru că a tot stat și stat acolo, până când mai deunăzi, găsind pe net o rețetă perfect adaptată timpului și abilităților mele (la modul amestecați apă, făină, sare, apoi din asta coaceți lipii!) am zis să văd ce poate…

Și-am început așa:

16 15 14

Măcinat, amestecat cu apă și sare și lăsat să stea două ore, conform rețetei… Precaută din fire fiind, am trecut totul într-un vas mare, gândindu-mă că cine știe ce reacție va avea loc în lipsa mea! Și-am plecat în parc, unde, după aproape trei ore de alergat cu ce mici și niciun succes în a-i convinge că gata, am stat destul, devenisem oarecum agitată, la gândul că dacă rețeta zice două ore și au trecut trei, înseamnă că c’est fini, am ratat lipiile! Dar de unde! Maglavaisul arăta fix la fel și în niciun caz pretabil la transformarea în chestii uscate…

Așa că am declarat război și, având experiența “crackerșilor” despre care am mai scris, am turnat susan, făină de secară, cimbru și câte un pic din sarea mea rozalie și hipermineralizată, până ce, tot gustând și gustând, am zis că ar trebui să iasă măcar niște turte acceptabile!

Hehehehehehe, și-au ieșit! Acceptabile zic?! DE-LI-CIOA-SE!!! Perfecte cu roșii, ceapă și brânză, dar la fel de minunate cu unt, zahăr, scorțișoară și piure de fructe!

6 5 3

hrisca

Concluzia? Hrișcă să fie, căci de-acum știm ce să facem cu ea!