Pourquoi pas?

Am mai povestit aici pe blog cum, într-o zi, prin forța împrejurărilor, am ajuns pe un site de încălțăminte de unde mi-am și comandat chiar atunci, pe loc, două perechi de botine, neavând niciun pic din rezerva pe care o am în mod normal când vine vorba de a-mi cumpăra încălțăminte fără a o și atinge și proba. Ei bine botinele comandate atunci au fost o alegere genială, le-am și purtat între timp și am avut surpriza să descopăr că au un calapod extraordinar de comod, având în vedere forma… Și dimensiunile! Ca să nu mai adaug și faptul că piciorul meu se dezobișnuise de mult timp cu așa ceva.

Cum ar veni, am devenit mai încrezătoare când vine vorba de shopping-ul online. Iar azi, din lipsă de idei și de chef pentru chestii înălțătoare cum îmi place să pretind și să cred că fac, mi-am ales niște spielhosen budigăi  ștrampi  yoga pants pantaloni stretch care arată… așa. Well, pourquoi pas?

pantaloni stretchpantaloni stretch 2

În rest, pe-același site, înțesat cu fuste, rochii, bluze mai mult sau mai putin elegante, pulovere casual, tot felul de jachete de dama, lenjerie, costume de baie, poșete de zi și de noapte și o mie de chestii asemenea, nimic interesant.

Revenind așadar la ‘les boudigues’ și de ce i-am ales pe aceia și nu alții, n-aș putea explica. Probabil se potrivesc cu alte chestii de la mine din dulap. Și cu ce am prin pantofar. Și cu picioarele mele frumoase. Frumoase invers proporțional cu modestia mea. Și cu noul meu stil. Mai monocrom și dramatic, așa…

***

Peste câteva zile, după ce îmi ajung, voi edita. Și împărtăși impresii. Despre cum și cât de purtabili sunt. Și dacă într-adevăr îi voi purta.

***

Later edit, așa cum promiteam. Au venit ‘les boudigues’ și par faini. În loc de cei cu bandă transparentă am luat până la urmă unii perforați, din motive de mărime (n-aveau S, S de la mine, Superwoman de mărimea Super-tânțar). Interesanți, cel puțin așa, trași pe mână, primul contact… Vom vedea.

image

Fericirea, nefericirea, prostia, iluziile & alte dandanale

S-a împământenit atât de tare ideea că tot ce e nobil și înălțător și demn de apreciat are de-a face cu angoasa și cu singurătatea încât ferita sfântul să fim veseli. Și sociali.

Fericirea, bucuria sunt banale, triviale, vulgare. De la vulg. Adică fericiți nu-s decât cei mulți și proști  ignoranți. Fericiți cei săraci cu duhul, mai lasă-i în …. nepriceperea și neînțelegerea lor! Cam așa.

Pe de o parte cei cu judecată care nu pot fi decât (vai mama lor de) angoasați, pe de o parte ăia veseli. Care nu pricep nimic și de-aia se bucură. Na, spațiu strâmt, idei puține, n-ai cu ce lupta.

Să lămuresc puțin lucrurile. Fericiți sunt cei care fac multe lucruri. Multe. Foarte multe. Enorm de multe. Fericiți sunt cei care nu se opresc. Fericirea e o artă. Nu-i un clișeu. E fix așa. E un echilibru. E un efort. FERICIREA – E – UN – EFORT. Fericit ești când aștepți toată ziua ca să se încheie ziua și să poți naibii plânge în legea ta, când stai și scurgi totul din tine până la o bucată de noapte și apoi te trezești a doua zi dimineața și vezi că n-ai murit. Și te avânți să mai speri ceva. Fericit ești când la sfârșitul zilei nu stai să faci o dramă din ce n-ai primit. Când alegi să te gândești la ce ai de dat. Fericit ești când după ce ți-ai luat porția de amărăciune, te întorci. Cel mai simplu e să închidem porțile. Înăuntru rămân doar omul și drama. Scrie în cartea de bucate că e impecabil de nobil așa.

Nu știu cum să spun dar mi-am luat porția de dramă cu vârf și îndesat. Știu perfect cum e să mă întreb de un milion de ori într-o singură zi dacă e bine ce fac, știu cum e ca sănătatea unui om să depindă de mine și de fiecare decizie pe care o iau, știu cum e să jonglez cu lucrurile și să le țin în echilibru, știu cum e să încerc, să fac lucrurile prost, să nu-mi iasă, să o iau de la capăt, știu cum e să îmi doresc lucruri și să nu le pot avea. Știu ce gust înspăimântător are singurătatea și știu perfect cum e să nu mă pot întoarce la nimeni pentru un sfat. Știu cum e să mi se întoarcă spatele. Exact în momentul când am cea mai mare nevoie să văd partea ailaltă a corpului. Și știu cum arată așteptarea unor lucruri care nu se vor întâmpla. Știu cum e să nu aud cuvintele de care am nevoie. Și să nu primesc răspunsurile pe care le vreau. Știu. Și lista poate continua…

Și mai știu că e cel puțin ciudat că pot râde și că în majoritatea timpului îmi văd VESELĂ de viața mea. Curat semn de neimplicare. Și de superficialitate. Și de tot ce e mai rău. Mare, mare dandana!

Antropología de la muerte

Luni. Dimineața. Având în minte Doors și nothing left to do but run, run, run…

Sună curierul. Vine comanda. Întreb plictisită care comandă. De la superpantofi. Aaaaaa, păi așa spuneți. Să vină! Mă activez. Orice diversiune e binevenită. Și sunt și foarte curioasă.

Ajunge, desfac. Și reconfirm ceea ce spusesem deja: sunt suuuuuuuper fantastice botinele astea!!! De la cutiile colorate și felul în care fiecare botină e ambalată separat și până la felul în care arată ele în sine! Dacă sunt și comode și nu se rup la purtare, devine foarte probabil să-mi schimb preferințele în materie de încălțăminte și locul din care mi-o voi cumpăra!

Sunt superficială? Nu. Se cheamă… antropología de la muerte.

image

image

Superficialitatea diavolului

Chipurile, diavolul se îmbracă de la Prada. Cine nu a citit cartea sau nu a văzut filmul, nu știe despre ce vorbesc dar afirmația se poate clarifica simplu prin următoarele cuvinte: haina îl face pe om. La fel de bine cum și invers, omul (își) face (și preface) haina.

Un mic exercițiu de imaginație și iată viața femeii cosmopolite și versatile ce are șansa/neșansa de a lucra în culise la o revistă (orice revistă!) de fashion:

Dimineața, devreme: spălat pe dinți, spălat pe față, spălat pe păr, duș, verificat și refăcut unghiile, cremă pe corp, cremă pe față, altă cremă, a zecea cremă, fond de ten cremă, pudră cremoasă bonus la bazele-cremă, poate parfum, dar neapărat gloss pe buze și contur la ochi, apoi scroll prin etajera de accesorii și bijuterii și-o-ntreagă epopee a potrivirii, schimbării și asortării hainelor. De la vârful dresului și până la capătul eșarfei fiecare detaliu trebuie gândit, regândit, răzgândit, nimic nu poate fi întâmplător și nimic privat de un absolut control.

Micul dejun, neapărat un pahar uriaș de apă cu lămâie. Același lucru la gustare, și-abia la prânz urmează momentul de răsfăț: poftim două pahare!

Iar printre aceste momente de binemeritată încărcare, o veșnică goană printre imagini cu rochii – Stefanel, bluze – Desigual, pantaloni – Channel, cochete pulovere Alcott, curele CK, cercei din cutia Pandorei, cardigane B&B, fuste, pantofi Manolo și iar înapoi la oferte de pulovere și la incredibila potrivire a unui aparent banal hanorac barbatesc Adidas cu o fustă Prada, midi, din tul… pentru că tot ce se poate imagina trebuie încercat în lumea întrebărilor facile dar cu răspunsuri în veșnică schimbare.

Ce poartă Jennifer, ce-i la Milano, ce-i imprimat pe tricoul studentelor de la arte și ce se pictează pe poșetele unicat lucrate din piele naturală, iată cum text, idei, imagine, culoare, totul vine fluid și devine pagină lucioasă doar dacă s-a pornit din garderoba proprie pentru a se sfârși în cea a lumii întregi: putem probabil să-i spunem divina superficialitate – creatoare! – a diavolului…

Online, în căutarea verii ce-aproape a trecut…

Nemăsurată mai e curiozitatea femeii!

Departe fiind de sezonierul modei, de “ceea ce se poartă”, de culori sau forme în trend, tributară firescului și lucrurilor ce-mi vin mie bine dar jubilând la gândul că toate-mi vin, nu pot, nu pot ca totuși să nu-mi petrec timp atingând umerașe virtuale, verificând propuneri, idei de accesorii și de potrivire… pentru că nu, nu diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei ci, din fericire sau poate din păcate, sunt ele, ele-hainele!

Și nu-i spun superficialitate, de frica etichetei ce nu avantajează, ci întorc lucrurile în favoarea mea: se cheamă… pretext de senzualitate! Iar lucrurile odată compartimentate, încep periplul, pornind invariabil cu rochiile deoarece, principial vorbind, detest pantaloni, cu toate că îi port, plătind astfel propriul tribut la ușa deschisă de Coco, Coco cea care sfidând bărbații, de fapt și-a defeminizat semenele….

Și uite-așa, iau rochiile la puricat: cum cade, cum vine, cum se-mbină și cum îmbie, ce culoare, ce minune… Nu una, ci zece, o sută, le evaluez pe toate și n-o las necercetată nici pe cea ce n-are de-a face nici cu felul meu de-a fi și nici cu anotimpul și nici cu vârsta și nici măcar cu gusturile mele, atipice de altfel…

Rareori mă decid, dar căutarea e la loc de cinste. O panglică legată altfel, o eșarfă petrecută nu-știu-cum, o îmbinare neconvențională, iată ceea ce caut. “Moda” e acolo, trendsetter-ul sunt eu!

Iar odată scopul atins, în căutarea verii ce-aproape a trecut, extind căutarea spre cea mai puțin versatilă “haină” ce există. Haina ce nu îmbracă, ci dezbracă, ce nu acoperă, ci descoperă, e haina ce, oricât de inteligent ar fi croită,  n-o poate ajuta pe femeie să fie mai frumoasă decât e – ghimpele de pe trandafir, temutul costum de baie! Dar (încă) recunoscătoare naturii și timpului – prea darnice cu mine! – dau fără frică click, cu fiecare imagine însă reamintindu-mi că trebuie să prețuiesc mai mult ceea ce sunt, ce am, ceea ce e…