Poveste bazată pe un fapt real

Au fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit, un rege și o regină ce aveau doi prinți, frumoși și veseli precum răsăritul soarelui, zglobii și minunați precum ziua la amiaz, cu plete aurii precum cerul la apus și iubitori de afine negre precum noaptea cea blândă… Și viața la castel curgea plină de culoare până ce într-o zi, regele și regina aduseră pe lume o fetiță ce-avea un gângurit precum zumzăitul de albină, fetiță ce le umplu viața de și mai multă culoare! Și se gândiră ei ce se gândiră și, după o vreme, căzură de acord ca numele fetiței să fie… Integraalia.

Și Integraalia creștea și de la o zi la alta mai frumoasă se făcea, minunând pe toată lumea cu puritatea ei, vrăjindu-și frații și părinții cu tandrețea și bunătatea ei… Și uite așa timpul trecu și veni vremea ca Integraalia să aibă de partea ei un prinț, prinț la fel de bun și de minunat ca și ea… Un prinț ce, prin căldura lui, să-i încălzească sufletul și să-i vegheze devenirea.

Și cine să-i fie Integraaliei mai buni sfătuitori decât însăși regina și însuși regele? Și astfel se porniră ei să caute în regatele vecine, să întrebe, să afle… Unde, unde oare o fi prințul care să-i fie Integraaliei la înălțime?! Iar căutarea lor, și așa anevoioasă, era de la o zi la alta mai mult îngreuiată de pretendenții care, aflând de gândurile lor, se prezentară la castel toți într-un suflet, toți animați de dorința de a o cuceri pe mândra prințesă și de a-i deveni pe veci ales…

Armuri albe, armuri negre, armuri oțelite, toate se perindară pe la castel… prinți mai mari și prinți mai mici, mai puternici și mai slabi, mai bogați și mai săraci, mai frumoși și mai urâți… Toți purtați de-un aer cald, toți venind pentr a-i împlini Integraaliei dorința de-a fi regină peste un regat mustind de fructe pline de savoare, suav alintat de parfum izvorât din tinerețe și esențe care dintre mai de care mai rare, având gust de praline și culoare de șofran…

Toți se doreau demni de-a fi rege lângă de preafrumoasa viitoare regină, toți păreau potriviți, fiecare în felul lui avea noblețea faptei iar regele-tată și regina-mamă deveneau copleșiți de misiunea lor de-a face, pentru fiica lor preaiubită, cea mai bună alegere… Așa că dormiră nopți la rând în așteptarea gândului cel bun iar acesta într-un final veni, șoptind ca trei probe de foc fiecare pretendent să treacă, de s-o pricepe și potrivi!

Și-așa fiecare prinț se văzu nevoit să-și încordeze suflarea pentru ca fructe de pădure să încălzească, dar… la culoarea celosiei să se oprească! Iar din doar patru magice ingrediente, esența pralinei să o găsească!

Mulți veniră să-și încerce norocul, dar puțini rămaseră… Cum oare să-și împace ei suflarea cu culoarea, cum oare din aproape nimic, minune să scoată…?

Până ce într-un final, un prinț pe nume Excalibur poposi la poarta castelului, purtând cu sine armură de-un negru cum nu s-a mai văzut și suflarea caldă a nouă vieți… O noapte întreagă prințul la probe se gândi, iar dimineața…. ei bine dimineața, el regelui, reginei și Integraaliei le dovedi că nimeni ca el nu poate fi!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea, poveste ce însă fără o legendă… nu se poate însă termina!

  • Prințesa Integraalia este în realitate un proiect ce promovează un stil de viașă sănătos și face primii pași aici
  • Armurile albe, armurile negre, armurile oțelite, prinții mai mari și prinții mai mici, mai puternici și mai slabi, mai bogați și mai săraci, mai frumoși și mai urâți sunt diversele tipuri de aparate de deshidratat existente pe piață…
  • Aerul cald ce-i purta pe toți acei prinți se traduce prin curentul de aer cald ce deshidratează alimente fără ca enzimele, vitaminele, etc să fie distruse…
  • Proba numărul unu, de încălzire a fructelor de pădure, este de fapt posibilitatea aparatului de a deshidrata nu numai fructe de pădure ci orice tip de fructe și de legume…
  • Culoarea celosiei este legată de culorile display-ului termostatului de la aparat…
  • Esența pralinei din doar patru ingrediente se concretizează într-o rețetă de ciocolată raw-vegan, în care din unt de cacao încălzit în deshidrator, cacao, miere și alune se poate prepara o delicioasă bomboană de ciocolată!
  • Cele nouă vieți ale lui Excalibur sunt cele nouă tăvi pentru deshidratare…
  • Excalibur este apreciat ca fiind cel mai bun deshidrator existent pe piața, motiv pentru care Integraalia l-a ales dintre foarte mulți alți pretendenți! Smile

excalibur

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013 )

Sarmale, restaurantul Rawdia și un deshidrator, adică gustul copilăriei, gustul hranei vii și viitorul tehnologiei!

Gustul copilăriei mele este legat de sarmale. În primul rând de sarmale. Sarmale făcute de bunica mea, din carne adusă de la măcelarul care ne era prieten de familie, din orez pe care îl alegea ea cu mâna ei și din foi de varză desprinse din verzele murate, tot de ea, în fiecare toamnă. Noi le acopeream cu multă smântână și le mâncam împreună cu ceva ce se chema “hrean”, hreanul acesta fiind de fapt sfeclă roșie din belșug, amestecată cu foarte puțin hrean, astfel încât dulcele sfeclei să nu prindă decât un strop din iuțeala hreanului…

Având așadar gustul sarmalelor bucovinene adânc întipărit în minte, mă întrebam, anticipat deziluzionată, cu ce l-aș putea înlocui într-o alimentație raw-vegan, alimentație pentru care am optat de câteva luni bune. Vara a trecut, iată vine frigul, vin sărbătorile, așa că pe lângă torturi raw din fructe și bomboane la fel de raw, salate și fructe de tot felul, parcă s-ar impune și ceva de… MÂNCARE! Și uite așa, ieri, cu cățel și cu purcel, am pornit la restaurantul Rawdia, ca să vedem totuși ce putem mânca până… să ajungem la desert!

Bun, și așa cum spuneam, ieri am fost la Rawdia. Am ajuns, am debarcat, am intrat, ne-am uitat de jur împrejur și… am comandat! Chiftele, sarmale cu smântână, pâine cu semințe, ciocolată, lapte și suc. Da, nu este nicio greșeală! Am comandat chifteluțe – făcute din quinoa germinată! -, sărmăluțe din migdale, hrișcă, nucă, ciuperci, morcov, ceapa, mărar, pătrunjel, caju și usturoi, îmbrăcate în foi de viță, asortate cu smântână de caju, apoi pâine raw, ciocolată raw, cacao din lapte de migdale și suc din… spirulina! Și după ce am mâncat până la ultima firimitură tot ceea ce aveam în farfurie, am zis – exact așa cum o făcusem cu nu mult timp în urmă, la cofetăria Ostraw Vegan – DAAAAAA, SE POATE!!!

Da, se poate, iată că am făcut testul suprem și am ajuns la concluzia că sarmalele și hrana vie nu se exclud reciproc, dimpotrivă, pot merge mână în mână astfel încât să satisfacă gusturile și să șteargă toate rezervele oricărui aprig susținător al bucătăriei tradiționale și, foarte important, să încânte până și un mic mofturos de nici 5 ani!

rawdia

Și-acum c-am fost, am văzut și ne-a plăcut, am început, pe de o parte, vânătoarea de rețete, iar pe de altă parte pe cea de oferte de aparatură pentru bucătărie. Căutăm sarmaua ideală și deshidratorul cel mai bun, deshidrator care ne va ajuta să facem și noi, la rândul nostru, și pâine și clătite și multe alte bunătăți ce nu necesită nici plită și nici cuptor, ci doar inspirație și… un pic din tehnologia viitorului raw!

Pentru că, orice s-ar spune, într-o lume în care cântarul le este multora dușman iar statisicile ce vorbesc despre sănătatea populației sunt cutremurătoare, viitorul este cel al hranei vii!

Iar în lupta ce se va da între din ce în ce mai futuristele cuptoare incorporabile și deshidratoare, deshidratoare aliate cu singurele incorporabile ce vor rezista, în timp, pe piața cererii – frigiderele! – vor câștiga, oricât de sceptici am fi acum, cele din urmă!

hotpoint-ariston-fk-1041l-p20-x excalibur

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Apetit pentru fericire

Am 14 ani. Mâine voi pleca, împreună cu un grup de copii, în Franța. Pentru două săptămâni. Emoții și… ditamai coșul ce se profilează pe unul dintre pomeți. Prin comparație, celelalte sunt ca și inexistente. Nu intru în panică, dau cu puțină pastă de dinți și mă culc. Dimineața, stupoare. Probabil de la mentolul din pasta de dinți, ochiul abia mi se deschide din pliul pielii umflate și roșii. Sunt distrusă.

Am 15 ani. Merg spre casă împreună cu un coleg de școală. Îmi spune ceva ce a zis mama lui, doctor, că ar trebui să folosesc pentru tenul meu acneic. “Acneic”?! Îi spun că nu am tenul acneic ci că am doar niște coșuri care în curând îmi vor trece. Mult mai târziu am aflat că se numește “faza de negare”.

Am 17 ani. Fratele meu mă întrebă, timid, când mi se vor vindeca toate coșurile de pe față. Îmi dau seama că, prin comparație cu celelalte fete pe care le cunoaște, sunt de departe rățușca cea urâtă.

Am 21 de ani. Am coșuri dar manevrez cu dexteritate flaconul de fond de ten și pămătuful încărcat cu pudră.

Am 23 de ani. Îmi cunosc viitorul soț. Într-un club pentru studenți. După câteva vorbe schimbate îi spun “știi, eu am coșuri…” adică un fel de “nu sunt zâna zorilor, dar vreau să mă iubești așa!” Mă privește stupefiat. Apoi râde și-mi spune “ba nu ai coșuri!”…

Am 33 de ani și nemachiată arăt așa:

935380_10200661323828849_549522867_n

Nu e nevoie de zoom pentu a se vedea “detaliile”.

Se împlinesc așadar aproape 20 de ani de când mă lupt cu aceeași problemă. Dar după aproape două decenii în care nu de puține ori am plâns, nu de puține ori m-am întrebat de ce eu, am ajuns la faza acceptării.

Acceptare care vine firesc în continuarea celorlalte patru – pe care le-am trăit din plin! – dar însoțită de trei lucruri: un apetit teribil pentru fericire, un farmec pe care abia acum mi l-am descoperit și, mai important decât orice, maturitatea de a ști că, pentru orice problemă, există o soluție…

***

Ah, dar cât pe ce să uit! Soluția pentru coșuri? Gerovital Plant Stop Acnee, de exemplu! Smile

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013 )

E timp pentru toate!

18 grade afară. Soare. Niciun nor și nicio adiere de vânt. Eveniment cu mulți invitați.

B&V- Dar nu le e frig așa?

– Nu… e cald tare azi!

– Dar măcar o gecuță…

– Păi nu… sunt învățați așa…

– Dar trebuie o căciuliță!

– (râd) Nu, chiar le e bine așa!

– Să nu răcească, poate prind vreun curent…

– Stați liniștită, nu răcesc ei așa ușor!

Ora prânzului. Masa la restaurant. Unul la dreapta, unul la stânga. În față alte două doamne. Același registru însă.

– Pune și smântână în ciorbiță!

– Păi le place și așa…

– Dar, dar e bună tare pentru copii!

– Noi nu prea mâncăm lactate….

– Pune, pune, e bună! Se mai răcește și ciorbița așa!

Pun un vârf de linguriță, ca să scap. Sperând că scap… Nu însă, îndrumările își urmează neobosite făgașul.

– Dar dă-le și pâiniță!

– Știți, noi nu prea mâncăm făină de grâu…

Stupefacție.

– Cum nu mâncați? Păi și ce le dai?!

Încerc să rezum în două vorbe sute de pagini citite despre consumul de grâu și jumătate de an de constatări personale.

– A, nu, dă-le, sunt mici, copiii trebuie să mănânce pâine, cresc bine cu pâine!

Îmi vine să spun că cel mult se umflă, nu cresc, dar văd cu bucurie că se aduce la masă felul doi.

Piure, friptură și salată de varză.

Încep să le dau câte un pic de piure, fiecare ia după chef și poftă, lucrurile merg bine, doamnele se uită dar nu par să fie nemulțumite de ceva. Mănânc și eu. Două guri.

– Și, în ce zonă stați în București?

– Lacul Tei.

– A, băiatul meu stă pe la hala Traian, ……, ……, …… (și povestește ceva interminabil despre băiatul ei, dar eu am scăpat, vecina de masă are și ea un băiat, care stă tot la Traian și care a crescut și cu smântânică și cu pâiniță și cu gecuță și cu fulăraș… cu de toate! Ce fericire pentru ele iar pentru mine, extaz!)

Masa se termină fără alte hopuri, ne pregătim de plecare. Copiii ies pe afară.

Aud în spatele meu:

– Dar nu le pui un pulovăraș?!

Altă doamnă, dar… aceeași temere!

….

Concluzia? Ce mamă bună voi fi și eu… în 40 de ani de-acum! Gură deschisă

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013 pentru proba cu numărul 14, probă sponsorizată de Reeija.ro)

Redescoperă lumea!

E aici, e lângă tine, vie, plină de culoare. Deschide ochii, privește-o cu atenție. Te înconjoară. Ce faci tu pentru ea? Te oprești tu oare să o privești, te întrebi oare cât va mai fi acolo?

Nimic nu e complicat, tragic, trist, dureros atunci când apeși agresiv pedala de accelerație, mașina se răzvrătește sonor, zâmbești și privești prin ochelari fumurii un cer ce are mereu aceeași culoare, strivești mucul de la o țigară și ai în minte aceleași gânduri de ieri, aceleași gânduri de mâine. Lumea e la roțile tale, lumea e spațiul format din consola de bord și telefonul mobil… privești înainte. Dar nu, niciodată spre orizont. Viața o vezi prin oglinzi… sau luneta mașinii din față.

Drumul e destinația, drumul e asfaltul, drumul e făcut doar pentru a fi lăsat în spate. Vrei totuși să tragi aer în piept. Ai oprit. Te-ai oprit lângă pompă, conduci o mașină uriașă ce se hrănește precum un gigant, privești plin de milă hibridul din stânga, pentru că lumea-i a celor care stau sus. Lumea-i a ta.

Pentru tine, tu cel care crezi că iarba, scoarța de copac, cerul și veșnicia au aceeași culoare, am un singur îndemn: redescoperă lumea, ea e a ta!

toyota superblog

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Femeia de care m-aș îndrăgosti locuiește într-o casă de turtă dulce…

Dac-aș fi bărbat, femeia de care m-aș îndrăgosti ar fi femeia ce locuiește într-o casă de turtă dulce…

M-ar ademeni cu parfum de scorțișoară iar eu m-aș lăsa purtat de val și dus până la ușa casei ei, m-ar întâmpina cu-un obraz pudrat cu făină aromată, și-ar pleca râzând genele încărcate de praf maroniu de vanilie și ar întinde brațele-i fine, suav mirosind a căldură și miere… Apoi m-ar invita înăuntru dar, copleșită, s-ar împiedica de covorul pufos și parfumat precum casa-i e toată și ar cădea, deloc senzual, dar râsu-i sublim m-ar face să-mi doresc s-o văd rostogolindu-se iar… și iar… și iar…

I-aș trece pragul casei și aș privi-o învârtindu-se tandră printre lucrurile ei, înlăturând șuvițe din părul de culoarea nucilor de pe fruntea-i micuță, luând recipiente viu colorate din dulapuri cu rafturi niciodată de praf pomădate, mângâind etichete cu cuvinte necunoscute-mi, șoptindu-mi vorbe ce nu au legătură cu seducția ci doar cu liniștea și împăcarea… apoi m-aș pierde în miros de cuișoare, hipnotizat de vraja turtei parfumate pe care mi-o întinde mereu râzând, mereu caldă, mereu dulce… M-ar întreba dacă îmi place și-aș spune că da, deși gustul necunoscut mi-ar zăpăci papilele ce-mi știu doar de crusta cea crispy și uleioșii French fries…

M-ar vrăji cu super-puterile ei și-am bea un ceai, am vorbi vrute și nevrute, am uita de timp dar nu de brioșa ce stă să se coacă, am decide soarta unui păienjenel ce-ar veni curios pe perete, am râde de nimicuri ca de niște glume bune și-n toată această viață de poveste în care eu nu aș fi vreun erou de la Termopile dar ea ar întruchipa mitului femeii perfecte nu ar veni niciodată vremea de plecare sau timpul pentru a ne spune “tu nu mai ești tu, așa cum te-am visat”… oh, da, viitorul ne-ar fi viu colorat în oranj precum cartela de pe care eu o tot sun pe un telefon la care ea nu-mi răspunde cu-acel simplu “alo, tu ești, iubirea mea?”…

Ne-am gândi la toate și totuși la nimic, am face planuri de dragul de-a ne imagina și nu pentru că și-ar avea sensul, pierduți am fi în lumea caldă a cuișoarelor și-a cremelor de vanilie, am visa fără a ne dori nimic altceva, ne-am uita unul la celălalt fără însă a ne vedea conturul ci doar lumina venind dinăuntru… Pentru că a ei casă din turtă-a crescut și nu din rate la bancă sau ore pierdute-n lumini de neon…

Dacă aș fi bărbat iar femeia din casa de turtă dulce mi-ar deschide ușa și m-ar chema peste prag, lumea ar avea culoarea șofranului și mirosul unui parfum sublim, parfumul dragostei… nu ar fi loc pentru întrebări, pentru ezitări, nu ar fi loc pentru altceva și în mod cert pentru altcineva. Nu m-aș gândi să o împodobesc cu daruri iar ea nu s-ar întreba de ce nu i le las la picioare… Trandafiri roșii și cutii de ciocolată, o amintire-ar fi doar, o amintire-a unui trecut în care eu nu eram EU iar ea încă nu era EA…

Abia acum ea ar fi EA iar eu aș fi EU… Ea, flacăra, super playboy transfigurat, căldură și aromă, lumină și culoare blândă iar eu om, acolo lângă ea… Jeleul de fructe și tarta aromată ne-ar bucura precum nimic altceva nu ar face-o iar timpul s-ar dilata pe cadranul unui ceas ce sună doar pentru a anunța că-i prăjitura coaptă…

Un timp al nostru, rotund și perfect, fără constrângeri și ecouri de voci ce-ți răstesc acel “Gata-i raportul?! Pe birou să-l găsesc!”…

Iarnă, vară, toamnă, vânt sau arșiță, ne-am întreba doar dacă din mentă facem un ceai sau poate o limonadă, dacă în chec punem nuci sau migdale iar eternitatea ar curge într-un firesc al momentului și într-o lumină dulce a cuvintelor nerostite…

Viața ar curge, nu scurge, iar timpul ne-ar face cu ochiul și ne-ar șopti jovial că el, pentru noi, e fără tăgadă etern…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Idei de vacanță…

De la o vârstă încolo, încep așteptările. De la lucrurile mărunte și până la cele mari, începi să ai anumite așteptări. Experiența își spune cuvântul și vrei că lucrurile să fie într-un anumit fel. De la a mânca și călători până la a gândi și spera, totul se dimensionează după măsura ta, a omului care ai devenit.

Impulsul haide să mergem! vine însoțit de dorința de a anticipa. Oriunde ai pleca și orice ai gândi, știi ce vrei și știi ce să ceri. Și știi ce să cauți. Iar pentru a aduce lucrurile în sfera concretului, să ne gândim cum arată un weekend de student (când arunci trei haine într-un rucsac și fugi la mare, unde valurile și soarele te fac să nici nu observi cum arată camera prin care s-au perindat mii de oameni la fel de visători ca tine iar mâncarea de la împinge-tava sau pizza de la terasa de pe faleză să nu-ți pară de neînghițit) și cum arată un weekend pentru o familie cu copii, pentru care o cameră curată și călduroasă, o mâncare sănătoasă, un loc de parcare, un loc de joacă, locuri de vizitat și activități recreative devin lucruri fără de care nu prea se mai poate…!

Fie că este vorba despre un sfârșit de săptămână sau despre o vacanță, cauți. Și cauți. Și cauți. Ți-ai setat standardele și vrei să ai parte de tot. Fie că este vorba despre internetul din cameră sau de vremea însorită, vrei totul! Cearceaf imaculat, prosop moale, pat confortabil, masă gustoasă, locuri de vizitat, lucruri de făcut… totul! Studiezi poze, vizionezi tururi virtuale, citești despre împrejurimi, te interesezi de atracții, îți faci temele și, odată terminate, le mai și verifici! De două ori chiar!

Iar dacă întâmplător afli de un loc numit Straja, începi să te documentezi! Unde este, ce-i acolo, cum arată, se merită?! Și iată cum mergând pe firul internetului afli lucruri despre care nu știai și la care nu te-ai fi așteptat, lucruri care parcă îți dau ghes să umpli un geamantan cu haine de copii, să te urci în mașină și, cu mic, cu mare, să pornești spre un loc unde spune-se că sunt canale energetice, relicve istorice de pe vremea dacilor, priveliști amețitoare, lac de acumulare dar, mai presus de orice, visul oricărui om ce locuiește într-un oraș zbuciumat… liniște și pace! Pentru că stațiunea Straja, îmbrăcată în povești despre preotese ce se rugau pentru strămoși, pare-a fi un loc rupt din basme…

Iar dacă atunci când te gândești la cazare te întâmpină un cuvânt simplu – dar care prin încărcătura lui îți merge la suflet! – și anume “căldură”, zarurile par a fi aruncate iar a petrece o mini-vacanță la Straja, la Vila Alpin (doar de la ea a pornit căutarea!), cu munții Retezat întipărindu-se pe retină și ciorba de burtă sau fasolea cu ciolan delectându-ți simțurile, vizitând Sarmisegetuza, rezervația de zimbri, mănăstiri și cetăți si aflând povești din Țara Hațegului, iată o idee demnă de a fi luată în considerare!

straja

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Păr, politică și tradiție…

După lupte seculare care au durat vreo douăzeci de ani, am ajuns ca, într-un final, să mă împrietenesc cu oglinda. Dacă într-o vreme aș fi pus o bucățică ici, aș fi luat o bucățică de colo iar relația mea cu suprafața lucie era ceva de genul da’ minte-mă și tu măcar o dată-n an!, ei bine acum lucrurile au evoluat spre eh, hai, gata, gata, prea ne-ntrecem cu gluma!… Și-acum că mi-am dat iar în petic cu modestia Smile, stăteam eu și mă gândeam că-n toți acești ani care au trecut și-n care am fost nemulțumită ba de una, ba de alta, ba de toate la un loc, un singur lucru a ținut piept strâmbăturilor mele din nas: părul meu. Părul meu, păr care nu lasă pe nimeni cu răsuflarea tăiată prin minunăția buclelor sau cine știe ce reflexe serafice, dar păr pe care mi l-am îngrijit și care este și frumos și sănătos și cu bucurie pe spate curge în jos…

parul meu 1

Și-n acest deceniu care a trecut, părul meu a avut un singur rival: pe cel al consortului meu… Open-mouthed smile

Cu mult mai lung decât al meu, divin buclat, pretabil la diverse coafuri, de la vâlvoi pe spate la zulufat sub fes… fără tăgadă, părul perfect!

par valentin1

Acolo unde eu puneam moațe sau periam și periam, al lui funcționa pe principiul spălat și… perfect aranjat. Acolo unde eu tundeam și filam, al lui creștea și creștea… iar unde eu cumpăram alt șampon și-alt șampon, el era fidel unuia singur… ce nu era nici scump, nici profesional, nici bio, nici de bebeluși, nici pe bază de zece plante și cu siguranță fără soluții instant pentru toate cele “cinci probleme” ale părului!

Iar în timp ce părul meu bifa înc-un șampon și înc-un balsam, părul jumătății mele bifa mandat-de-premier după mandat, crescând aprig și de foarfecă neatins…

a part of history-002

Marketing și politică, mână în mână merg, tot promisiuni, tot speranțe!

Iar pentru că la politică ne pricepem toți Smile dar la raft suntem îngenuncheați de ofertă și asaltați de tot atâtea variante de șampon câte fire de păr ne cad într-un an, revin de unde am plecat, la părul meu adică, spunându-mi că bine-ar fi să-mi reamintesc de lucrurile simple și care au rezistat în timp, de cele care nu au apărut peste noapte promițând marea cu sarea dar care, precum valul, ca valul au trecut…

Și uite-așa – că tot veni vorba! – voi apela la Farmec și la produsele lor care, e bine de știut, “se situează la limita dintre produsele cosmetice de înfrumusețare a părului și cele farmaceutice”, pornind o nouă etapă a îngrijirii mele c-un ser de vârfuri și-un kit de fiole din gama Gerovital Plant Tratament!

Spuneți-i… respect pentru tradiție!

farmec

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Și fata moșneagului de suc verde afla…

Odat’ ca niciodat’ un moșneag bătăios a avut o fată din coasta lui ruptă în os…

Și fata moșneagului mică și pirpirie era, da’ miere la suflet cum alta în lume rar se afla!

Vrednică și răzbătătoare era, ba ici ea era, ba col’ se ducea, cât ziulica de lungă era ea tot muncea și muncea și o clipă nu sta, zău ca prâsnelul era, dintr-o parte venea și într-alta fugea!

De cum ziua-ncepea și pân’ se sfârșea, fata tot robotea, copiii cu drag ea-și creștea, de bine-i tot învăța, de la nimic în lături vreodată ei să se dădea!

superblog-fata mosului2

Și doar bunăstarea lor ea-n minte o-avea, banii bărbatului ea-i chibzuia, cu grijă-i drămăluia, până ce-ntr-o zi de-ajunsese de cu fărașu-i strângea!

superblog-fata mosului1

Și-atât de multe fata știa, ‘n felurite catastife ea tot căuta, c-ajunse mâncarea de n-o mai ardea, ba musai la rece ea o făcea!

Iar pentru că minune din mâini îi ieșea, viața-i cu Integraalia ochi și-o umplea!

superblog-fata mosului3

Și timpul trecea, însorit se scurgea, pân’ de suc verde fata afla!

Pe loc se-apuca, copilu’ cel mare-și chema și-mpreună grâu bio planta’ și-apoi zi după zi măsura… pân’ ce plăntuțe-i sorocu-i venea!

superblog-fata mosului4

Dar până aici fetei-i era!

Planta verde era, dar cu ce oare ea sucu-i storcea?!

Sfoară în țară dădea, sfaturi cerea, lumea venea și cu idei o-ajuta și iacă afla, cheia-n storcătoare prin presare la rece stătea și-un aparat zis Hurom cel mai bine-o făcea!

storcator_Hurom4

Și iată cum ziua pornea, dimineața-i zâmbea, fata moșneagului masă ‘mbelșugată-ntindea și-n timp ce c-o mână chip de copii mângâia, felurite oferte găsea, storcătoare de fructe ochea și pe cel mai bun îl lua, căci acum ea știa… că lumea la picioarele-i sta!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am zis povestea mea… și-nainte tot așa!

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)