Mâncarea chinezească. Monografie. 

Capitolul 1

Fac o mâncare chinezească bună dincolo de cuvinte dar pe care o mănânc doar eu. Când îmi vine cheful s-o fac, se sigilează totul în bucătărie, cei mici se refugiază în ultima cameră din palat și dacă printr-o potrivire nefericită i-apucă setea vin până la ușă de unde de obicei îmi cer mie apă (iar eu nu le dau, dacă gătesc, mai ales așa ceva, nu mă opresc), apoi se îndeamnă unul pe altul pentru ca până la urmă să intre amândoi (Vlad, ţine-te de nas, intrăm). Îi inţeleg. Combinația de usturoi, ceapă, varză, sos de soia și legume asiatice în oţet e divină pentru doar 0,2% din populația terrei, printre care – a naibii treabă – și mama lor. Bun. Deci fac mâncarea asta doar pentru mine, când vreau să mă răsfăţ. Și când știu sigur că nici măcar când ies să duc gunoiul nu mă voi intersecta cu vreun om. Și o mănânc cu o poftă pe care n-o pot descrie. N-aș împărţi-o cu nimeni. Sunt atât de disperată după ea încât, oricâtă aș avea, presupunând că s-ar apropia cineva, aș mârâi fix cum fac pisoii mici și flămânzi când prind castronul cu lapte. E genul de mâncare după care nici să te speli pe dinţi nu-ţi vine, i-atât de bun gustul ei. Un singur lucru merge după: papaya confiat, dar nu cuburi, baton.

Capitolul 2

Mâncarea mea chinezească deci… Miroase teribil (pentru necunoscători), arată teribil (pentru aceeași necunoscători) dar EU O ADOR. Și n-am poză pentru acest post-monografie, pentru că atunci când o fac o fac dintr-o dată și o mănânc pe jumătate în timp ce o fac și apoi îmi pare rău că mai am doar jumătate si o mănânc și pe aceea repede ca nu cumva să-mi bată vreun vecin la ușa ca să mă-ntrebe dacă s-a dat prin bloc cu otravă de șobolani, pentru că jos, la administraţie, n-a apărut vreun anunţ nou.

Final