Cioară, cioară, dă-mi…

Ieri i-a căzut copilului şi al doilea dinte. Vorba vine “căzut”, de fapt dințişorul se mişca, cel din spate deja înmugurise aşa că l-am încurajat să şi-l scoată singur. Şi spre încântarea mea a fost cu-adevărat brav şi şi l-a scos. Bun. Şi a urmat partea cu aruncatul peste şură. Garaj. Deci am pus dintele într-un şervețel, l-am legat cu un pic de ață şi după ce cu mare grijă a fost aleasă o piatră, nici prea mare, nici prea mică, nici rotundă, nici pătrată, nici călare, nici pe jos, ne-am pregătit de lansare. Eu să arunc, cel mare să mă țină de mână, ca o prelungire a mea iar cel mic să îl țină pe cel mare, tot ca o prelungire a mea. “Ziceți în timp ce arunc: cioară-cioară…”. Ei încep într-un glas, eu arunc. Doar piatra, pentru că ața se desface iar dințişorul sfârşeşte pe jos. “Căutați altă piatră, eu aduc scotch.” Aduc, estimez, trag o bucată de bandă, mi-o țin lipită de deget, duc rola înapoi în casă, lipesc. Draci. Scotch-ul nu lipeşte piatră. Sau lipeşte, dar n-am eu suficient. Înapoi în casă deci, iau iar rola şi de data asta înfăşor şi înfăşor până stă. Ne prindem de mâini, incantăm, arunc. O aruncare mediocră pentru că pachețelul se întoarce pe jos. Mă încordez pentru o a treia aruncare dar sună telefonul. Fug spre masa din curte şi… mă întorc dezumflată. “Mami, dintele!” A, dintele. Parcă am fi în episodul acela din Garfield Shorts în care Garfield, Odie şi Jon încearcă să-şi facă o poză de grup şi ba se declanşează aparatul înainte să ajungă Jon ba trece o pasăre şi nu se mai văd ei, ba vine ploaia, ba vine noapte şi nu mai reuşesc. La fel şi noi. Eu adică. Iau dintele, se rosteşte “cioară-cioară îți dau un dinte de lapte, dă-mi unul de os”, arunc de parcă aş fi la jocurile olimpice, piatra zboară de mă rog în minte să nu sfârşească tocmai în geamul casei de peste gard, nu nimereşte, aplaudăm, ei de bucurie, eu de relaxare. Misiune copleşitoare dar îndeplinită cu succes. Doar că cel cu dinții lipsă mă întreabă cum o împăcăm şi pe Zâna Măseluță. Mă trezesc răspunzând să deschidă gurița ca să mai scoatem unul. Pentru a-l pune sub pernă. Sunt foarte serioasă. Se uită la mine întrebător. E prins între ce ştie din piesa de teatru, un eveniment de seamă în viața lui de copil şi o alegere. Şi alege să râdă. Îmi place de el.

20150710_202218__1436553842_109.166.138.219

Ploaia & oda babelor

Azi, prin parc, pustiu. Noi, câțiva câini și niște pensionari. În rest, ploaie măruntă, vânt, frig, noroi.

Și cum era parcul aproape doar al nostru, zic să profităm. Într-un mod educativ. Am propus să strigăm cât ne țin puterile vocalele, a, e, i, o, u, ă, î. Și am strigat, fiecare după cum a putut, eu insistam cu toate, cei mici se încăpățânau cu primele și într-un final m-am prins și eu că e mai ușor să zbieri a până se aude la periferia Bucureștiului decât un î prelung.

O vreme ne-am distrat așa, apoi îmi vine ideea de-a le spune c-am putea să cântăm (bine, fie, să strigăm) și altceva, gen Plouă, plouă / Babele se ouă. Entuziasmați, s-au pornit. Pe lângă lac s-au oprit din zbierat ca să arunce cu pietre, doar-doar sparg gheața, și, cum eu trecusem pe planul doi, mi-am găsit ca ocupație să discut cu două doamne trecute de a doua tinerețe, ba chiar și de a patra, despre cățelul care se ghemuia la picioarele lor. Păreau asuprite de vremuri, copleșite – de fapt niște acrituri, dar mi-am dat seama prea târziu – și m-am gândit că dacă ar schimba o vorbă cu mine, poate ar mai uita de reumatism și de ranchiunele din tinerețe și s-ar mai înveseli. Și cum vorbeam noi mai mult sau mai puțin însuflețite (eu însuflețită, ele, dragele de ele, păreau a mai avea un pic și-și dădeau duhul sufletul) numai ce mă trezesc cu cei doi împielițați că, plictisiți de gheața care nu se mai spărgea, își amintesc de mine. Și cum am simțit pericolul apropiindu-se, m-am gândit să ne îndepărtăm înainte de a scăpa niște porumbei nu tocmai ai păcii, dar, printr-un complot al sorții potrivnice, în timp ce doamnele comentau din vârful buzelor ce drăguți sunt, vai ce frumușei, în stilul oamenilor care nu suportă copiii, ai mei s-au pornit: Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă. Și, cum era de așteptat, doamnele n-au gustat gluma. Sau poate li s-a părut amuzantă partea cu ploaia, altfel n-ar fi ieșit prin parc ci și-ar fi ținut cățelul ghemuit pe calorifer, dar sigur nu li s-a părut amuzant să se audă strigate pe nume (sic!). Unde mai pui că, pe vremea lor, copiii știau încă de mici că nu curcile plouate  doamnele în etate ci cu totul alte vietăți se ouă. Pardon, fac ouă. 

WP_20150124_008[1]