(de-lirice, onirice)

Bună ziua. Lucruri simple, aveţi?

Da, coniţă, pe raftul din spate. Colo, în fund.

Și-și sumese coniţa poalele rochiei flendurite și lungi și o porni spre spate. Spre fund. Fund de groapă de cuvinte părăsite, luate din nou la joacă, iar aruncate. Iar și iar, de la început.

Și-n drumul ei dădu peste balauri cu cinci capete (“a da”, care poate fi “a da la cerere”, “a da forţat”, “a da din întâmplare”, “a da din plictiseală” și “a dori”, poate “a dori” cel mai mult), peste minotaurul care zicea doar “nu”, pisica din vizuina iepurelui ce-o-mpinse cu-atât mai amar în rătăciri, peste sirene care o-îndepărtară și-o traseră și înapoi, peste dublul standard, bufonul regelui, prietenul fals, duhul sfânt, peste respingere, pedeapsa capitală, peste “azi-da-mâine-nu”.

Rafturi tot mai mici, lumină tot mai difuză. Și praf, mult praf, unde-ar fi să te uiţi.

Un moșulic ieși dintre rafturi și-o întrebă încotro. Își spuse că parcă l-a mai văzut, dar până la urmă nu mai conta, poate că da, poate că nu. Merg spre ultimul raft, răspunse zâmbind oarecum strâmb. Să caut și să găsesc cum să zic. E cale lungă, să știi. Lungă a fost și până aici… spuse coniţa. Sau poate numai gândi.

Și iar rafturi. Mai multe, mai mici. Și ea, ea sau umbra ei, cine-ar mai ști…? Drum, întrebări, opriri (unde sunt?, unde sunt?). Aici. (cine a spus aici?)

Și-acolo, în spate, în fund, printre pahare pe jumătate pline, cutii de pantofi rupţi, salamandre care lăsau urme ca melcii și alte vechituri, obosită și-ntr-o echilibristică tot mai precară, găsi… lucrurile simple. Mărunte, nepretențioase, din lemn nelăcuit. Câteva litere. “Ia-mă de mână și mergi, fie ce drum.”