Sexi

Ne jucăm cu figurinele Kylo Ren. Încercăm să prindem fiecare inflexiune, fiecare nuanţă. “You know what I’ve come for”. (Stăpânit.) Eu repet (cu vocea mea care n-are nimic de-a face cu-a lui), traduc, refac contextul din film, explic. “No one will stand in our way. No one.” (Constiinţa de sine.) Copilul cel mic stă cu guriţa deschisă și ochii mari. Cel mare repetă, șoptit. “I am immune to the light.” (Transă). Îmi place tot mai mult. “I’ve been waiting for this day for a long time.” (Vag nerăbdător.) Realizez că personajul din mâinile mele vorbește doar cu punct la sfârșit. Nu exclamă, nu întreabă. Ba da, întreabă. Dar doar retoric. “Is it true? You’re just a scavenger?” Fluxul replicilor din film continuă, hipnotic. “Don’t be afraid. (Gutural.) I feel it too.” “Together, we will destroy the resistance. And the last Jedi.” (Imposibil de contrazis. Finalul filmului nu-l face mai puțin credibil, nu.) Îmi dau seama de ce mă fascinează. Este god almighty dar îi lipsește aroganţa. Exact ca unui rechin. “That weapon (secundă de pauză) is mine.” Calm. “Don’t fight it. You know you can’t”. (Psihanaliză.) Se încheie șirul replicilor, copilul cel mare comentează, și el fascinat: “E rău Kylo Ren”. Iar eu, pe jumătate meditativ: “Și sexi.” Toată intensitatea momentului se sparge, copilul e brusc dezorientat. Apoi privirea lui se transformă în reproș. Acuză. Mă face să mă simt de parcă aș fi comis un sacrilegiu. De parcă i-aș fi spus că Fernando Torres face nani între meciuri, nu se antrenează. În pijamale cu roz, cu iepurași. Și nu mă refer la Bugs Bunny. “Cum sexi?”, mă admonestează. Zic să fac o verificare. “Dar știi ce înseamnă sexi?” Și am surpriza că nu-i e străin conceptul doar că între viziunea mea și a lui e o incongruenţă totală. Sexi nu e personajul tenebros cu păr ca pana corbului, miscări fluide și voce care își transformă ascultătorul în cutie de rezonanță, sexi înseamnă… “femei cu ochelari în formă de steluță care stau dezbrăcate pe lângă barbaţi cu mușchi și tatuaje”. Încerc să mă adun pentru un răspuns cu efect. La ultima verificare parcă n-aveam o casă tapetată cu ecrane pe care rulează un singur post. MTV. Însă odată adunată decid să nu-i alterez momentan mainstreamul imaginii. Mai târziu, cu Henry Miller, Anaïs Nin și mulţi alţii la îndemână, mă gândesc ca totuși mă va ierta și va vedea paleta mai largă.

Cum spuneam, nu înseamnă că dacă nu există, nu e

Am prins acum vreo două săptămâni un film, Mallrats, o comedie pe care cei care nu sunt foarte into superheroes n-au de ce-o vedea și care plasează în acest “monument al consumerismului”, mall-ul, o poveste simpluţă dar pe care faptul că e înţesată cu referiri la Wolverine (adamantium, ring a bell?), Spiderman (ale cărui secreţii nu pot fi tolerate decât de un uter adaptabil ca al femeii minune), Batman (care e și un fel de Luke Skywalker combinat cu Yoda, Kylo Ren – ei, am zis-o așa, pentru efect doar -, Darth Vader și încă vreo trei), mesaje genetice din Krypton, puterea părţii întunecate, telekinezie, Jor-El, Hulk (a rage of emotions, heartbrake & regrets, toate adunate sub pielea aceea verde) și culminează cu apariţia lui Stan Lee cu mesajul lui despre kindred spirits, o transformă într-un film-moment: anii ’90 cu pasiunile (carte, film, benzi desenate) tinerilor aparent superficiali și fără viitor (“I’m talking comics and you talk chicks and romance?!”). Ei bine și scriu de film la două săptămâni distanţă nu pentru că n-aș fi avut timp atunci (aveam însă o idee despre ceva mai cuprinzător, gen comediile anilor ’90 (+,-), cât mai multe, de la Police Academy la cele cu Hugh Grant – btw, Hugh Grant are și alt tip de apariţii sau limita e la cele de personaj dulce-sufletist-umorbritanictype? – dar n-am mai văzut între timp atât de multe comedii încât să mă lansez pe-atât de cuprinzător pe cât voiam) ci pentru că mi-am amintit acum, la prima oră dimineața (aproape), de leitmotivul-simbol al comediei Mallrats, și anume tipul care se uită la imaginea aceea 3D și nu o poate vedea. Toţi pot s-o vadă, puștii de 5-6 ani, polițistul, toţi în afară de el și el chiar vrea s-o vadă, e acolo special pentru ea. Și știu și eu cum sunt acele imagini, în perioada în care Humorul (orașul meu) era infrăţit cu Port-Marly & Marly-le-Roi și veneau mereu copii de-acolo și mergeam și noi la ei, le primeam tot timpul cadou sau le vedeam la ei (cred că aveau o perioadă de boom în Franţa) și șmecheria era să nu încerci (să vezi) ci să TE LAȘI. Imaginea nu exista desenată, dar era. Și o vedeai atunci când priveai în gol, starea de a nu privi cum ar veni. Starea de necăutare. Abia atunci se reliefa imaginea, abia atunci “vedeai”. Exact cum e metafora cu ceașca de ceai. Empty your cup. Semiotică. Descifrezi semnul abia după ce ai deprins codul iar pentru a vedea imaginea de/din ansamblu e nevoie de un lucru simplu: o minte care a cuprins informaţia și apoi pur și simplu a șters-o. Redescoperirea roţii olarului, voilà !

(dilema)

Bogdan îmi povestește:

Mami, Matei mi-a aruncat rucsacul în toaleta fetelor. 

Și tu ce-ai făcut?

L-am închis acolo. 

***

Mami, Rareș mi-a dat cu un clopoțel în frunte. 

Și tu ce-ai făcut?

L-am luat și l-am aruncat și eu.

***

Mami, Andrei a luat un pix de pe catedra doamnei și mi l-a aruncat în  cap.

Și tu ce-ai făcut?

L-am luat de pe jos și i-am mâzgălit caietul. 

….

Nu am încă o variantă de răspuns. Discursul de acasă era să evite încăierările pe cât se poate dar mai ales să nu le provoace. Deci nu am indicații pentru momentele când e el provocat. Ce pot să-i spun? Să întoarcă și celălalt obraz? (serios acum, nici eu nu fac așa ceva!) Să plece? (pentru copii de 5-6 ani e ca și cum s-ar declara învins, ei nu au auzit de cel mai deștept, cedează. Plus că ăștia mici n-au fairplay, lovesc și pe la spate, deci e și mai riscant!) Să-i spun să meargă la educatoare? (e ca și cum aș încuraja pâra…). Așadar, până una-alta, tac. Și… forţa fie cu tine, tinere Skywalker!

image