Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Non-violența e pentru mai târziu

Dimineață echipam copiii pentru grădiniță. Îi înmânez celui mare niște blugi noi, genul slim-fit, și-i trage pe el și în timp ce eu mă uitam cu coada ochiului admirativ – sunt modestă, foarte modestă din fire, dar nu pot să nu mă umflu în pene că l-am reuși ca pe-un zeu! – el începe să execute niște lovituri cu piciorul prin aer. Cât mai sus. Îl las să-și ducă la bun sfârșit numărul de kickboxing, eu mă ocup de cel mic. Tot mai concentrat pe mișcări și tot mai serios, copilul se luptă cu personajul invizibil și e tot mai hotărât să-l pună la punct/pământ. Sau ce-o fi. Scârțâind, niște rotițe încep să mi se învârtă. Da, azi are dansuri. Dar parcă samba și cha-cha au pentru spectacol și nu streetdance. Deși ce face el acolo numai streetdance nu e, ci capoeira și nu la modul impresionant și demonstrativ, ci tot mai violent. Bun. Îl mai las așa, mă mai gândesc, încă nu întreb. Aștept. Și după vreo câteva minute se suceli și răsuceli, se întoarce la mine roșu la față și-mi zice că nu poate merge cu blugii aceia pentru că nu se poate mișca bine în ei. (Nu te poți mișca bine în ei? Păi încă un pic și ajungeai la tavan, micule derbedeu!) De ce nu te poți mișca bine în ei? Mami (e iritat că nu pricep) nu pot ridica destul de sus și de repede piciorul! Dar de ce trebui să-l ridici? La grădi nu stați pe scăunele sau pe jos? Ba da, dar… nu pot. (Fac jocul mai departe). Crezi că la dansuri nu poți? Cade în capcană și se luminează la față. Da, da, la dansuri nu pot! Păi ia arată-mi și mie cam cum vă mișcați. E între ciocan și nicovală. Știe că am văzut ce dansuri face acolo și mai și știe că îl las să facă orice numai să nu-mi spună minciuni (Osho & bunica mea, nu neapărat în astă ordine, rule!). Îmi arată, cu ochi rugători. De fapt imploratori. Te rog mami dă-mi alți pantaloni pentru că în ăștia nuu… pooot… săăă-l… baaat… peee… Raaaareș!!! Știam, fiule, știam… Și-i dau alți pantaloni.

Da, îi dau. Cred că în orice grup de copii există cel mare și grăsuț (de dragul textului am exagerat în minus aici) care îi intimidează pe toți cei din jur. La șase ani și între băieți, forța fizică face regulile. Nu îl încurajez să se bată, despre asta am mai scris, dar îl încurajez să stea pe picioarele lui. Aș zice că non-violența e pentru un pic mai târziu.

La circ

Săptămâna trecută, joi, am fost la circ. Prima dată pentru copii, prima dată pentru mine, deși locuim la zece minute de circ de mai bine de unsprezece ani. Am ajuns din timp (prea din timp), ne-am instalat și am așteptat. Sala mare, lume multă, emoții, iar emoții și după vreo jumătate de oră de emoții (cum va fi?, ce vom vedea?, începe?, când începe?, dar nu începe?!, vreau să înceapă…) am trecut la foiala sus-jos pe scaune, sus-jos pe trepte, tras de cabluri, etc. Într-un final, gongul, am revenit la locurile noastre, s-a ridicat cortina și… mie mi-au dat lacrimile. Adică sunt genul care plânge la filme și pe pagini de romane de dragoste, dar totuși, aici vorbim de un spectacol de circ… Ei, dar acum asta este, probabil m-a copleșit imaginea acelor doamne înaripate prinse mai sus sau mai jos pe cabluri, era ceva incredibil în scena cu voaluri, puf alb-albastru și picioare dezgolite, așa cum răsărise ea brusc din anostul sălii aglomerate și cam murdare (foarte murdare). Frumos.

Frumos până să apară prezentatorii, moment în care totul a căzut din nou în banal. Îmbrăcați și ei precum îngerii înaripați, doar că obosiți, lipsiți de charismă și animați doar pentru că așa trebuie. Mi i-am imaginat luându-și dimineața un pumn de pastile, printre care și vitamine efervescente, iar seara un pumn de somnifere. Depresivi și insomniaci. Ne-au povestit despre tema spectacolului, despre gala laureaților și… adio atmosferă de poveste atât de bine reușită la ridicarea cortinei. Copiii n-au simțit-o, desigur, au urmat numerele de acrobație, apoi cele cu animalele dresate, lumini, muzică, magia era acolo, pentru ei, dar cum locurile noastre erau cumva în laterala scenei, jos, eu am văzut, la fiecare ieșire din scenă, cum zâmbetul larg dat publicului se transforma în cu totul altceva. Nici urmă de satisfacție venită din numărul îndeplinit magistral sau din ropotul de aplauze, ci un fel de lehamite amestecată cu ură – am scris și am șters de două ori ură, mi s-a părut mult spus, dar nu, cam asta era.

Spectacolul a fost unul reușit, cu numere vesele, cu numere de suspans, bine alternate. Animalele pe care le vedem mereu prin gard și care acolo, în curtea din spatele circului, arată murdare, triste și neîngrijite, pe scenă au apărut curate și bine-hrănite. Acolo, în lumina reflectoarelor, e o lume frumoasă. Iar oamenii sunt precum o mașinărie, funcționează fără cusur unii prin alții, fie că vorbim de acrobați, fie că vorbim despre cei care ridică și coboară plasa pentru tigri sau aduc salteaua pentru saltul mortal. Copiii au fost încântați, și mie mi-a plăcut spectacolul, probabil vom mai merge. Adică sigur vom mai merge. Plătind alte bilete pentru exploatarea de animale. Și de oameni, până la urmă.

WP_20150219_001[1] WP_20150219_002[1]

(aici, programul tuturor festivalurilor, expozițiilor, spectacolelor, filmelor, etc.)

Mergi cu Dumnezeu

Mergi cu Dumnezeu! 

Mă descurc și singur. 

Așa spunea azi Păcală la Tăndărică. Dintre toate spectacolele pentru copii pe care le-am văzut până acum, cel de astăzi a fost de departe cel mai reușit.

De la personajul principal, omul egal cu sine însuși, mereu împăcat cu ceea ce i se întâmplă, chiar și cu un Dumnezeu care nu-i înțelege dorințele (- dacă aș fi avut o văcuță aș fi vrut un cimpoi. – îți voi da un cimpoi. – ah, nu, ziceam că dacă aș fi avut… – îți voi da un cimpoi. – bine, un cimpoi să fie.) și până la părintele plesnind de grăsime dar (desigur!) proporțional de cumpătat sau jandarmul cel nătărău, Păcală este o piesă de nota 10.

Doar unul dintre episoadele haioase a sunat așa:

Păcală și jandarmul:

Cum îți zice?

Păcală. 

Nu, mă, cum te cheamă lumea?

Haide, mă!

Mă, tu faci pe prostul cu mine?

Nu.

Faci pe deșteptul?!

Nu. Așa sunt eu.

Și spune, mă, cum te strigă lumea?

Vinoooooooooo, măăăăăăăăăăă!!!!

Mi-a plăcut. Un spectacol bun. Multe nuanțe și dincolo de partea amuzantă, multe de învățat. Printre altele, despre cum ar fi să fim OAMENI, dincolo de noi înșine, alții, Dumnezeu și orice altceva…

image image

La teatru. Sirene. Confuzzled.

Astăzi pare-se că a fost ziua sirenelor. După ce dimineață – în toiul nopții mai precis – mă frământa ce mesaj transmite corpolenta  voluptoasa J Lo și ce e și cu ce se mănâncă și cât costă dragostea, ziua a continuat, spre prânz, cu activități educative pentru cei mici, în speță Mica Sirenă. La Tăndărică.

Destul de confuzing & puzzling această Mică Sirenă de la Țăndărică… În primul rând blondă iar convențional noi o știm de roșcată, o cheamă Nausica (diminutiv de la latinescul nausea, presupun, deși noi vorbim de-o sirenă, nu-i așa?!) în loc de Ariel, nu are un peștișor pe nume Fabio pe post de prieten și sfătuitor, apoi e prințul Eric care e de fapt Albert și se mai și poartă precum un idiot  netot, apoi sunt pretendentele la inima prințului împiedicat, dintre care cea mai inedită mi s-a părut gheișa care, văzându-se refuzată, încearcă să-și facă hara-kiri cu umbrela cu care tocmai a dansat… Apoi e vrăjitoarea pe care o cheamă ceva cu C dar zău că n-am reținut, prea șocată fiind de imaginea gen Giger-alien (huh?!) și de vocea pe care s-a gândit regizorul să i-o dea… Curat Exorcistul, parol, pentru un spectacol de copii, mie mi s-a părut de-a dreptul hazardat…

Dar nota 10 pentru ideea de redare a subacvaticului, lumini, culori fosforescente, aparat de suflat baloane, sunet, voci. Aici, totul frumos. Per total un spectacol destul de bun, pe care probabil, până prin primăvară, îl vom tot revedea.

image image image