Lullaby…

“Dormi cu mama, dormi ușor… ” Hmmmm, nu la noi. Nu le-am cântat niciodată copiilor mei cântece de leagăn. Niciodată. “Five little monkeys”, da, “ABC song”, da, “Copăcel, copăcel, te iubesc de mititel”, “Row, row your boat”, da, “Veverița, veverița, s-a suit în pom”, da. Și foarte multe altele. Vesele, jucăușe, antrenante. O mulțime de cântecele dar niciodată cântece de leagăn.

Orele de somn n-au fost niciodată foarte liniștite la noi. N-am fost mama care se apleacă dintr-un preaplin de liniște și împăcare peste patutul de lemn a lui bebe, ci mama care se plimba dormitor-sufragerie-bucătărie în pas alert, cu cât mai hurducat copilul, cu-atât mai predispus la somn! Și nici caruselul de bebelus fixat deasupra patului micuț nu m-a ajutat la ananghie. Poate doar pentru a-l ține pe micul plângăcios ocupat la trezire, timp în care eu încercam să folosesc cu cât mai multă eficiență șampoanele 2 sau chiar 3 în 1, cine să se mai răsfețe cu o dublă șamponare, c-o mască și-un ser de vârfuri, pe deasupra?!

Și orele de somn n-au fost mai simplu de administrat nici în mașină fiind, la drum. Fie c-a fost drum lung, fie c-a fost drum prin oraș, fie c-a fost drum de noapte, fie c-a fost drum de zi. Cu scaune auto pentru copii alese pe sprânceană, spătare adaptabile, detașabile, formidabile, rotibile la 360 de grade și chiar cu susu’-n jos, n-a mers nicicum. Oprind la stop copilul se trezea, oprind pentru a pune benzină, de asemenea… Cu muzica în surdină plângea, cu muzica dată la maxim tăcea, dar noi, părinții, sfârșeam prin a ceda.

Timpul a trecut, copiii sunt deja aproape mari. Noi am uitat nopțile nedormite și zilele petrecute vânându-le orele de somn pentru a mai putea face și altceva.

Au crescut. Însă sunt seri acum când mă surprind având pe buze dorința de-a le îngâna un cântec de somn ușor. Oare l-aș mai putea cânta?…

De-ale somnului și nesomnului…

În 2004, când ne-am mutat aici în apartament, am dormit o bună perioadă de timp pe o saltea de judo, dar una din aceea mică, încăpătoare pentru o persoană dar în niciun caz pentru două. Iar la acea vreme aveam și pisică, pisică ce dormea cu noi. Cu noi, locul ei fiind pe… pernă. Buuun, timpul a trecut, am început să avem bani mai mulți dar nu foarte mulți, suficienți însă pentru a cumpăra cu banii jos mobilă pentru întregul dormitor, din aceea de “calitate”, din Carrefour… Am cumpărat, montat după cum ne-am priceput, iar după câteva luni deja cărțile de pe etajeră, stivuite una peste alta, serveau drept susținere a plăcii de la pat, care, la fel ca și ușile de la dulap, a cedat în doi timpi și trei mișcări.

Apoi a venit vremea canapelelor. Frumoase, scumpe, extensibile, practice. Iar vremea lor a ținut ani buni, până când, una după alta, au obosit și ele… Și-așa a început glorioasa epocă a saltelei gonflabile, una din aceea albastră, mare, plușată, vălurită, complet incomodă și mai scârțâietoare și fâsâietoare decât celelalte “paturi” care s-au perindat vreodată prin casa noastră. Excelentă pe post de trambulină, fericirea copiilor dar coșmarul spatelui nostru, așa că n-a trecut mult timp până când am decis că nu se mai poate, că e momentul ca în casa noastră să fie un pat. Un pat adevărat. Unul din aceala mare și trainic.

Și-am început prin a lua saltea. Mega-ortopedică, ultra-lux, mega-mare, bumbac bio-eco-organic, durată de viață precum a unei broaște țestoase gigant! Atât de minunată încât banii pe care-i calculasem și pentru saltea și pentru pat ne-au ajuns doar pentru ea… Ei, și ce dacă – ne-am zis – dormim direct pe ea, e suficient de groasă! Fericire mare, pentru noi, pentru copii, vreo trei nopți de somn liniștit până când… am răcit. Cu toții.

Am făcut iar marea mutare, salteaua a devenit un fel de izolație termică pentru peretele din dormitor, am umflat din nou balena albastră și am revenit, în cunoștință de cauză, la durerile de spate din fiecare dimineață. Până când ieri, printre siropuri și ceaiuri, iau folia de supozitoare și îl rog pe Bogdan să-mi dea o forfecuță, să tai folia. Copilul, docil, îmi aduce forfecuță, eu tai, îl împănez pe cel mai mic, dar nu se liniștesc bine plânsetele când aud…. fssssssssssssssssssssssssssssssss….. Dap, salteaua, ultimul bastion, e acum înțepată cu foarfeca…

Nu intru în panică pentru că știu că am văzut în cutia ei un plasture. Îl găsesc, dar nu avem lipici. Cumpărăm, îmi zic, așa că lipesc o bandă de scotch ca să nu se dezumfle de tot. Seara, capul familiei rezolvă problema lipitului și potențiala dilemă a somnului. Și ne culcăm.

5 dimineața. Mă trezesc cu cel mic lipit de mine, dar lipit la modul turtit. Mă ridic într-un cot iar copilul se răstoarnă în spațiul făcut de cot. Presupun că asta e senzația pe care o au cei care cumpără paturi din acelea cu apă, nu știu, cert este că al nostru lipitor de petice dormea cumva între perete și salteaua ce se lăsase de tot. Singurul neafectat părea a fi Bogdan, ce visa serafic în bombeul de la mijloc, bombeu creat de corpurile noastre care, mai grele fiind, afundaseră lateralele până aproape la podea…

Ne trezim de tot și începem scenariile. Ne înghesuim noi pe canapea și-i lăsăm doar pe ei să doarmă pe saltea, că-s ușori. Dar dacă se dezumflă de tot?! Coborâm ortopedica? Nu, că abia ne-a mai trecut răceala. Îi culcăm pe canapele (canapele care nu mai sunt extensibile…) și ne înghesuim și noi pe lângă ei, fiecare cu câte unul? Bun. Numai că una dintre canapele este în cealaltă cameră. Eh, asta este, ghinionul vecinului de jos, dar TREBUIE să o aducem, în cealaltă cameră e prea răcoare pentru răceala noastră încă netrecută! O aducem. Mutăm copiii pe rând, ridicăm la perete semi-dezumflata, încercăm să ne așezăm pe lângă cei mici, ușor de zis, greu de făcut – mi-amintesc cum cu doar câteva minute înainte propuneam să ne înghesuim noi doi (!!!) – mă uit la covorul pliat pe jos și propun să dormim pe el. Mintea mai luminată a jumătății mele are o idee și mai bună: să dormim pe jumătate, cu cealaltă… să ne învelim!

Râsete pe înfundate și încă o noapte de somn-nesomn, dar suntem încă tineri, așa că nu prea mai contează…!

3 4

5 6

1 2