Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.

Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

Multă singurătate mai e în lume, doamne…

Mi-am redus consumul de facebook la vreo douăzeci de minute o dată la două sau la trei zile. Îmi mai încarc niște poze cu mâncare, mă mai uit cine ce a postat, mai răspund la niște mesaje, apoi închid și-mi văd de altceva. Bun, și astăzi, spre surpriza mea, mă aștepta un mesaj de la un om pe care-l adăugasem ca prieten la ultima accesare. Fără să știu cine e, eu sunt mărinimoasă, accept pe oricine fără să mă uit pe pozele de profil, mă gândesc că dacă cineva vrea să-mi fie prieten, mă cunoaște, măcar de pe Integraalia dacă nu de altundeva. Așa că răspund la orice request și, dacă pe parcurs mă prind că e ceva suspect (gen un personaj care posta invective la adresa Rapidului de fiecare dată când juca) dau unfriend. End of story. Necomplicat. A, și la intervale regulate, când se adună prea multe chestii dubioase, dau unfriend la câte o sută de oameni dintr-un foc. Îi păstrez pe cei cât de cât apropiați sau pe care într-adevăr îi cunosc. Și gata.

Bun, și mesajul de care spun zicea că am un profil cu poze extraordinare (citez) iar că eu arăt superb (idem). Senzațional (cred că era senzual de fapt, nu știu, eu sunt atentă la nuanțe doar dacă mă interesează cu adevărat ceva). Bun, nu mă panichez, nu mă gândesc că o fi vreun dezaxat extrem de singur și de trist, poate fi și vreun coleg de facultate pe care mi-l amintesc doar vag și care doar constată că am evoluat bine în ultimii zece ani. Mai schimb două vorbe, timp în care el îmi dădea like la poze. Printre care și la unele cu Marilyn Monroe. Îi spun că eu sunt cea din pozele celelalte, știi, nu cele artistice, alb negru, cu diva în costum de baie, să ne înțelegem, da? Știe, știe. Nu e chiar retard (phew, bine că am clarificat!). Și în continuare îmi spune ce minunat arăt (păi în poze cu toții arătăm minunat!). Urmează întrebarea cu semnal de alarmă. Sunt căsătorită? I-aș fi zis că da și dacă nu eram! Mai răspund la vreo două-trei întrebări, pe jumătate dintr-un fel de politețe, pe jumătate ca să văd dacă nu e unul mai glumeț și totuși ne știm de undeva iar eu, atentă (” “) cum sunt, am uitat, pe jumătate ca să verific pe ce treaptă a nebuniei, de la 1 la 10, se încadrează (s-au strâns trei jumătăți, știu, e doar din cauza faptului că eu devin extrem de grijulie când mă apuc de verificat). A nebuniei sau a disperării. A disperării, da. Omul devine tot mai implicat în conversație. Dar mă opresc eu. Închid direct și apoi îmi dau seama că nu l-am blocat. Să redeschid? Nu!! Mă va vedea iar online. Și sigur va gândi că am revenit bulversată și doritoare de partea a doua a conversației. Doamne, mare-i grădina ta… Și plină de oameni ai nimănui. Trist, triști. Da. Următoarea dată când intru îi voi da block. Iar altădată când îmi voi adăuga prieteni, voi discerne cu mai mare atenție. Greu, greu cu singurătatea în mediul online…

P.S. Dacă întâmplător ajunge omul și aici pe blog și vede postarea, sper să nu se supere. Am făcut-o spre binele lui. E doar un apel la un strop de inteligență. Și la o viață reală, e chestia aceea care se trăiește când te uiți pe unde mergi și nu la ce cuvinte tastezi, uite, am zis-o simplu și pe înțelesul oricui, e bine așa?

P.P.S. A nu se înțelege că țin cu Rapidul, da?

Gânduri

Singurătate. Cine mai vrea să fie singur? Singurătatea nu mai are nicio încărcătură și frizează izolarea, deraiantă și suspectă, deci cine mai vrea să fie singur? Cine mai are gânduri de împărtășit în sine când totul în jur mimează scena? Din precauție, cortinele au fost smulse – doar un nebun ar putea vrea să le mai tragă vreodată.

Acceptare. Acceptare a lucrurilor așa cum sunt. Într-o lume hiperactivă, impulsul schimbării nivelează tot: acțiune și… bum! – orice e controlabil. Benefic. Dar distructiv.

Celălalt. Acel celălalt. Cel în care te regăsești și în care mintea, sufletul și corpul sunt un simplu (și astfel impecabil) tot. Cel care te așteaptă undeva pe drum, în drumul pe care mergi, dar pe care, în absența singurătății și a acceptării, nu îl vei recunoaște în mulțime. Ce-i de făcut?…

Despre telefoane mobile și poezia tristeții

Tocmai am văzut o secvență dintr-o emisiune în care Louis C.K., om despre a cărui existența habar nu aveam (dar de care m-am îndrăgostit!), vorbește despre telefoanele mobile, telefoane pe care părinții la dau copiilor – printre altele… – pentru a fi în rând cu ceilalți (Toți au telefoane! Bun, atunci lasă-ți TU copilul să fie exemplul pozitiv, chiar dacă toți au telefoane și sunt proști nu înseamnă că și copilul tău trebuie să fie prost, doar pentru că altfel se va simți… ciudat!), telefoane care îi fac pe copii să nu fie empatici și să nu înțeleagă legătura dintre ceea ce spun ei și felul în care se simte celălalt (copiii sunt răi într-o primă fază, îi spun altuia “ești gras!” dar când îi văd expresia, realizează că ceva nu este în regulă, pe când atunci când tastează asta într-un mesaj, este doar o chestie amuzantă), despre telefoanele care te privează de momentele în care poți sta fără a face nimic, tu cu tine însuți, singur cu gândurile tale…

 

 

Vorbește, într-un mod care te face să te tăvălești de râs, despre frica de singurătate. Despre omul care în timp ce conduce trimite mesaje și-și tot verifică răspunsurile (pretty much 100% of people are texting and driving), despre omul care în loc să îmbrățișeze o stare de melancolie, o îndepărtează alarmat, despre tristețea care este poetică (sadness is poetic, you are lucky to live sad moments) și despre sufletul care, dacă este lăsat, își crează “anticorpi” la nefericire, într-o alternanță firească a stărilor…

***

El vorbește, tu râzi. Dar după ce ai terminat de râs, întreabă-te: Când ai fost ultima dată trist și… singur?

 

parque-886305-m