În trecere prin Sinaia? Casa cu cerbi, un loc unde se mănâncă bine!

Noi am intrat acolo de foame. Ne întorceam în București dar tot uitându-ne pe dreapta și pe stânga și întrebându-ne unde să mâncăm – aici? hmmm, nu, hai mai mergi… acolo? nu, hai să mai vedem, parcă era o pizzerie pe vatră mai încolo… - am sfârșit prin a ne trezi la ieșirea din oraș. În disperare de cauză am zis să intrăm într-o benzinărie, să luăm niște sandvișuri, așa mai scutim și timp…

Bun… și-am oprit la un Lukoil micuț, am coborât din mașină, am văzut ceva ce am zis că sigur e vreo bombă unde dacă mănânci nu ți-e prea bine dup’aia, dar unde am intrat la bâzâiala lui Bogdan, ce-i acolo, ce-i acolo, nu vreau sandviș, vreau prăjiturăăăăă!!! Noroc cu copilul, altfel nu ne-am fi bucurat de niște bunătăți cum rar am întâlnit, acum dincolo de supa de pui care este demențială, un delicios bulz în vas ceramic, niște minunați cârnați de casă, am mâncat un desert care se cheamă ștrudel cu mere și înghețată, dar asemenea ștrudel zemos, îmbrăcat într-un foietaj atât de fraged și combinat, pe lângă înghețată, cu o cremă delicioasă de vanilie, eu nu cred că mai găsim!

Așadar vă recomand să vă opriți cu încredere la Casa cu cerbi, exteriorul nu îmbie cu nimic (dimpotrivă chiar!), dar e ca-n povestea cu broasca râioasă: broasca e de fapt un prinț!

1-002

Recomandări de weekend. Castelul Peleș sau despre oamenii cu carte de-acum 100 de ani

Duminca trecută, pe ploaie și vânt, am fost la Sinaia. Să vizităm Peleșul, deoarece Bogdan era doritor să vadă cum arată un castel. Am mers foarte bine până în Sinaia, singura problemă – odată ajunși – fiind drumul spre Peleș, care este în lucru… Am luat-o așadar pe altă parte, am întors mașina pe drumul spre Predeal, surpriză însă! – și zona aceea este în lucru – și uite așa, abia după trei întoarceri am reușit, într-un final, să ajungem la destinație…

Aglomerație mare, nu pentru că s-ar bate conaționalii pentru porția de cultură, ci foarte mulți străini. După ce am stat la două cozi am intrat, s-au făcut grupurile și… a început “distracția”.

Ne-am împărțit copiii astfel: eu cu cel mic, care nu mai concepe să stea nici călare, nici pe jos, ci vrea doar să meargă încotro vede cu ochii, iar Valentin cu cel mare, care, dacă este cu tati, nu mai concepe să stea altfel decât în cârcă…

În vestibul, în timp ce ghidul puncta istoricul castelului, vorbind despre familii, ani, premiere în Europa, despre lambriurile din lemn de nuc, despre basoreliefuri și stauiete, eu încercam să-l domolesc pe cel mic care scotea chiote de încântare și încerca probabil să acționeze extinctorului din colțul pe care i-l stabilisem ca zonă de acțiune. Iar când grupul s-a mutat mai sus, în sala de recepție, eu am rămas tot la extinctor, tot șâșâind de zor la micuț și sperând că ghidul va reuși să-i acopere ciripeala extaziată…

Momindu-l pe cel mic cu uite becul, sus-sus, l-am luat în brațe și am fugit pe scări, pentru a prinde grupul din urmă abia în sala armelor. Pe când ni se povestea despre scutul originar din Kenia, Valentin, turtit sub greutatea lui Bogdan, mi-a făcut semn că-l ia el pe Vlad afară – probabil preferând o alergare după micuț în locul a 20 de kilograme purtate pe umeri… Am aprobat imediat, anticipând momentele de relaxare când, cu Bogdan de-o mână și cu aparatul în cealaltă, aveam să pun bazele unui testimonial absolut senzațional.

Vizita a continuat cu cabinetul de lucru al regelui, unde am văzut vitralii lucrate în ateliere din Elveția și am aflat că regele stătea în picioare, la pupitru, în timpul audiențelor, în semn de respect pentru interlocutor, iar că în timpul lucrărilor la castel s-au vorbit, pe șantier, 14 limbi! Apoi am intrat în biblioteca regelui, care, la vremea sa, găzduia nu mai puțin de 10 000 de volume scrise în franceză, germană, italiană, engleză. Ni s-a povestit că regele avea o solidă pregătire militară dar că studia cu tot atâta pasiune istoria artei și a culturii, monografii ale pictorilor celebri, cărți de arhitectura, de geografie – în epocă, se spunea că “politica și arta își dispută primul loc în inima regelui”.

Am intrat în sala de muzică unde m-a pus pe gânduri faptul că regina Elisabeta picta, scria, cânta – activități ce astăzi nu (prea) mai intră în rutina cotidiană a unei femei… Spectaculos castelul Peleș, atât prin migala din spatele fiecărui lucru, cât și prin ceea ce au fost oamenii care au trecut acum 100 de ani prin el!

În sala florentină am auzit doar atât: Mami, mi-e foame… și fără să stau pe gânduri am făcut cale întoarsă, bucuroasă că totuși copilul nu s-a plictisit mai devreme, fericită că, deși mic, a avut deja primul contact cu fabuloasa lume a regilor și a reginelor.

1 2 3

4 5 6

7 8 9

10 11 13

14 15 16