Cum spuneam, nu înseamnă că dacă nu există, nu e

Am prins acum vreo două săptămâni un film, Mallrats, o comedie pe care cei care nu sunt foarte into superheroes n-au de ce-o vedea și care plasează în acest “monument al consumerismului”, mall-ul, o poveste simpluţă dar pe care faptul că e înţesată cu referiri la Wolverine (adamantium, ring a bell?), Spiderman (ale cărui secreţii nu pot fi tolerate decât de un uter adaptabil ca al femeii minune), Batman (care e și un fel de Luke Skywalker combinat cu Yoda, Kylo Ren – ei, am zis-o așa, pentru efect doar -, Darth Vader și încă vreo trei), mesaje genetice din Krypton, puterea părţii întunecate, telekinezie, Jor-El, Hulk (a rage of emotions, heartbrake & regrets, toate adunate sub pielea aceea verde) și culminează cu apariţia lui Stan Lee cu mesajul lui despre kindred spirits, o transformă într-un film-moment: anii ’90 cu pasiunile (carte, film, benzi desenate) tinerilor aparent superficiali și fără viitor (“I’m talking comics and you talk chicks and romance?!”). Ei bine și scriu de film la două săptămâni distanţă nu pentru că n-aș fi avut timp atunci (aveam însă o idee despre ceva mai cuprinzător, gen comediile anilor ’90 (+,-), cât mai multe, de la Police Academy la cele cu Hugh Grant – btw, Hugh Grant are și alt tip de apariţii sau limita e la cele de personaj dulce-sufletist-umorbritanictype? – dar n-am mai văzut între timp atât de multe comedii încât să mă lansez pe-atât de cuprinzător pe cât voiam) ci pentru că mi-am amintit acum, la prima oră dimineața (aproape), de leitmotivul-simbol al comediei Mallrats, și anume tipul care se uită la imaginea aceea 3D și nu o poate vedea. Toţi pot s-o vadă, puștii de 5-6 ani, polițistul, toţi în afară de el și el chiar vrea s-o vadă, e acolo special pentru ea. Și știu și eu cum sunt acele imagini, în perioada în care Humorul (orașul meu) era infrăţit cu Port-Marly & Marly-le-Roi și veneau mereu copii de-acolo și mergeam și noi la ei, le primeam tot timpul cadou sau le vedeam la ei (cred că aveau o perioadă de boom în Franţa) și șmecheria era să nu încerci (să vezi) ci să TE LAȘI. Imaginea nu exista desenată, dar era. Și o vedeai atunci când priveai în gol, starea de a nu privi cum ar veni. Starea de necăutare. Abia atunci se reliefa imaginea, abia atunci “vedeai”. Exact cum e metafora cu ceașca de ceai. Empty your cup. Semiotică. Descifrezi semnul abia după ce ai deprins codul iar pentru a vedea imaginea de/din ansamblu e nevoie de un lucru simplu: o minte care a cuprins informaţia și apoi pur și simplu a șters-o. Redescoperirea roţii olarului, voilà !

Cunoaștere, autocunoaştere şi simboluri, pe înţelesul copiilor

În programul de la Țăndărică sunt mai nou două piese de teatru cu totul altfel faţă de ce-am văzut până acum. De unde toate spectacolele la care noi am fost (și am fost cam la toate, pentru noi Țăndărică e un fel de second-home) se învârt în jurul dualităţii bine-rău și a unei tematici care încurajează prietenia, altruismul, curajul, corectitudinea, etc., acum, în premieră, “Eu, Oblio” și “Cine sunt eu?” vorbesc despre autocunoaștere, înțelegerea lucrurilor în profunzime, simboluri.

“Cine sunt eu?”. Trei personaje, o plapumă mare cât scena, albă și 50 de minute care se învârt în jurul unei întrebări pe care nici măcar oamenii mari nu și-o prea pun. Și ca să nu fie prea abstract se ia o pisicuţă care, neștiind cine e și care e locul ei, a pornit printr-o pădure (pădure-simbol, călătorie iniţiatică, temă centrală și-n Oblio). Și în pădure are impresia că e ba un iepuraș (dar hei, ei nu-i place varza și n-are nici coada scurtă și nici urechile lungi, deși poate sări ca el), ba o veveriţă (și se reia ciclul comparaţiilor), ba un arici (la fel). Și așa cum ea caută să înţeleagă ce e, la fel caută și cei trei actori care manevrează plușurile. Nici ei nu știu cine sunt, oare sunt gorile, copaci, rinoceri? Și piesa se termină cu pisicuţa găsindu-și drumul spre casă cu ajutorul unui corb (simbol), cu cei trei actori având o bază de cunoaștere creată, ei știind acum că sunt doi baieţi și o fată, că numele lor sunt Mihai, Dan, Tina, și cu cuvintele: “N-am să mă mai pierd niciodata pentru că știu cine sunt.”

“Eu, Oblio”. Spectacol cu un povestitor, marionete, proiecţie de imagine pe trei ecrane și multe, multe nuanţe. Care este diferența dintre “sens” și “rost”, dintre “a te întrece” și “a te juca” (“Tu, vrei să te întreci cu mine?! Nu, eu vreau SĂ MĂ JOC cu tine.”), ce înseamnă a vedea (“Cine ești tu? Eu sunt un om de piatră. N-am văzut niciodată un om de piatră. Sunt foarte mulţi oameni de piatră în jurul tău, trebuie doar să înveţi să îi vezi. (…) Vezi ceea ce vrei să vezi și auzi ceea ce vrei să auzi.” – un fel de “beauty is in the eye of the beholder”), care este ROSTUL singurătății (“Trebuie să stai mult timp singur dacă vrei să AUZI lumina”), că a fi diferit nu e un stigmat, călătoria iniţiatică (desigur), simbolistica pietrei, a spiralei, a păsării, a șarpelui, și, să nu uit, rolul jocului (exact ca-n “Micul Prinţ”, oamenii se pierd când uită să se joace). Frumoasă punere în scenă și cu priză la copii. Un 2 în 1, ca să spun așa. Și un spectacol reușit și o modaliate de-a-i deschide de foarte devreme spre cine sunt și ceea ce pot fi.

Și niște poze de la Oblio.

20160109_111154~2__1452366320_109.166.130.135

20160109_113629~2__1452366287_109.166.130.13520160109_113832~2__1452366262_109.166.130.135

Visul cu salata & mama Ninsun

Ia uite ce visez eu în ajun de Crăciun. Se făcea că mergeam pe stradă cu cei mici și era o zi splendidă de primăvară, întâmplător intrăm în vorbă cu o doamnă ce se nimerise să meargă în paralel cu noi, ne minunam împreună de cât de frumos e, eu trăgeam cu ochiul la costumașul ei, era genul acela de învățătoare de altădată, coafată frumos, cu taior, pantofior cu toc și guleraș apretat. Și cum mergeam noi așa pe stradă celui mic i se face somn și într-un firesc al lucrurilor, ne culcăm la prima scară de bloc, pe piatra de la intrare, piatră care nu era nici rece și nici incomodă ci primitoare precum o pernă mare cu puf și numai bună pentru un pui de somn. Și dormim așa, la grămadă, doi copii, eu și pseudo-învățătoarea care era cu noi, așa, în văzul trecătorilor, neînveliți și fericiți.

De trezit (nu din somnul meu, ci din puișorul de somn visat) ne-am trezit cumva cu un mușchetar în minus. Învățătoarea. Probabil se odihnise mai repede și pornise în drumul ei. Și-am plecat trei în loc de patru în curtea din spatele blocului pe scara căruia ne făcusem siesta. Am dat peste un grup de copii care jucau ceva la o masă. I-am spus copilului cel mare să se joace și el cu ei, că-s apropiați de vârstă, mi-a zis să cer eu voie în numele lui. Le strig întrebarea și mă pomenesc cu vreo șase vrăbii gureșe care țipă laolaltă că da, sigur că da, să vină. Totul e un mare entuziasm. Dar înainte de-a-l lansa printre ei, îi zic să facă un pipi. Și numai ce mă trezesc cu toți țâncii veniți acolo peste noi, să facă și ei, dacă tot am pomenit de așa ceva, dar nu în vreun loc mai retras ci acolo, pe loc. Locul fiind un frumos strat cu salate verzi. Verzi și firave. Atât de firave încât cât ai zice pește le culcă la pământ cu … rezultatul ideii mele. Timp în care cel mic se uita, eu mă uitam și tot eu mă rugam să nu mă vadă nimeni că în loc să-i disciplinez stau și nu reacționez în vreun fel.

Și pe când scriam și mă gândeam că voi încheia fără să închei de fapt, zicând că interpretarea, dansul și cadourile vin abia la sărbători, realizez că simbolistica e una mare și lată. Și simplă. Eu trebuia să fiu vocea rațiunii! Dar nu știu cum se face că (nici în vis!) nu-mi reușea deloc.

De dincolo de piele

Intenționam să scriu un articol despre industria parfumurilor online pornind de la întunericul senzual imaginat de Arpino, transpus în imagine într-o memorabilă scenă a unui tango și ajungând până la “Parfumul” lui Süskind, cartea simbol a unei generații de veșnic rebeli.

Intenționam să inserez o notă despre prostituatele care fac lap-dance și care, în perioada fertilă fiind, primesc bacșișuri mai mari: zice-se că, chiar printre valuri de fum și aburi de alcool, parfumul femeii aflate în rut se simte cu totul altfel decât în restul zilelor… fel de lună plină venită ca o desăvârșire, după banalul crai-nou.

Intenționam să scriu despre femeia Egiptului Antic, eterna cleopatră ce mirosea a ulei de trandafir și de migdale și-a miere și-a vin și-a scorțișoară, despre conurile cu esențe balsamice care topindu-se în păr îi parfumau fața, despre petalele de flori din apă, apoi despre miresele indiene ce-s învățate ca din noaptea nunții să-și ungă corpul cu esențe de tuberoze, garoafe și patchuli, condimentate cu piper negru, santal, cuișoare și cardamom…

Intenționam. Până să dau peste următoarea afirmație: “O femeie care nu poartă parfum nu are viitor”. Bufnesc în râs și caut să văd cui i-aparține sentința fără drept de apel. Cui? Surprinzător (sau tocmai că nu!), lui… Coco Channel!

Deci las teoria și cuvintele mari deoparte și continui încercând, post mortem, să-i dau un pic peste nas: o femeie poartă parfum exact și tocmai atunci și mai ales când nu are “viitor”! Cu cât e mai nesigură în legătură cu ziua de mâine, cu-atât e mai mult parfum impregnat în pielea ei și-așa ea poate mai bine s-arate ceva, să fie ceva, să spună ceva, s-atragă ceva, să fie, într-un cuvânt, mai mult și de fapt altceva decât e ea!

Un parfum Givenchy e-un parfum Givenchy, (îl) recunoaștem, da! Dar la sfârșitul zilei, parfumul purtat rămâne un simplu parfum, restul însă… e ea. E Ea, femeia. Curată, clară, perfectă și-abia atunci, mai mult ca oricând, cu-adevărat stăpână pe ea. Pe ea și pe orice-ar urma.

A murit un simbol…

Lauren Bacall a murit. Dar n-a murit un om, a murit un simbol. Simbolul femeii care știe să primească dar știe și să refuze, simbolul femeii frumoase și puternice, cu replici acide, cu voință, liberală în opinie și liberă în spirit. A murit întruchiparea femeii cu clasă.

Se mai impune o definiție a femeii cu clasă? Dacă da, iat-o mai jos, articulată abrubt, de-o “prostituată de lux londoneză”. La rândul ei, o “tipă cu clasă”.

Sunt o relație ieftină. Pe hârtie, sună grozav. Femeia se îngrijește singură de mijloacele de transport, își cumpără singură de toate și poate chiar și câteva lucruri pentru tine, și, dacă de aici rezultă o relație, nu se formalizează prea tare în legătură cu primirea de cadouri, vacanțe sau alte dovezi ale afecțiunii tale, în afară de afecțiunea propriu-zisă. Dacă plecați undeva, ea își va plăti partea de cheltuieli, dacă uiți să rezervi o masă la restaurant la vreuna din principalele aniversări de peste an, o să zâmbească și o să spună că preferă să stea acasă. Nu cere în mod arbitrar obiecte strălucitoare în cutii bleu de la Tiffany; dacă vede ceva ce-i place, o să-și cumpere singură, iar dacă tu faci un efort suplimentar, îți va fi recunoscătoare. Dar nu consideră gestul tău ca fiind ceva de la sine înțeles.

Sunt o grădină de cheltuieli mari de întreținere, dar, cum ar veni, îmi angajez singură grădinarii.

Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că nu asta îi atrage pe bărbați. Lor le place să vâneze, valoarea unei femei e reflectată în eforturile depuse ca să cucerești din partea ei un zâmbet sau un sărut. Chiar dacă se dovedește a nu fi nimic din ceea ce ai sperat, până ai reușit să-i desfaci coapsele ferecate în oțel cu weekend-uri în Sardinia și cu o pietricică strălucitoare pe un inel, o să fii atăt de recunoscător că ai ajuns în situația asta că n-o să-ți mai pese.

Genul “film noir” ne-a oferit un termen pentru femeia ușor de întreținut și ieftină ca relație, așa cum a fost ea personificată de Ingrid Bergman și celelalte blonde cool. Într-un limbaj mai grosolan, astfel de femei au fost denumite “tipe cu clasă”. O tipă cu clasă nu te bombardează cu telefoane smiorcăite ca să te întrebe “de ce ai ieșit în oraș cu băieții?”. O tipă cu clasă nu ia în tragic o despărțire sau dacă totuși o ia, o face cu minim de jelanii. O tipă cu clasă e silueta care dispare în noapte și pe care fără îndoială c-o să ți-o amintești, dar cu care n-o să mai vorbești niciodată.

Iar o tipă cu clasă nu va avea niciodată un soț care să meargă la prostituate. Uitați c-am adus vorba.”