Poveste atemporala cu supereroi

Copilul cel mare a zis că vrea să scriu o poveste despre eroii lui. I-am spus că e un pic complicat, supereroii nu sunt tocmai aria mea de interes. Dar, ca să-i dau satisfacție, ne-am înțeles ca el să-mi dicteze iar eu să scriu.

Iar scribul a consemnat:

Prima dată Batman era singur, dar apoi și-a găsit prieteni. Și au mers mult, oceane și mări și au ajuns la un castel. La castel nu era nimeni. Apoi s-a auzit un pășit (așa a zis el, iar eu nu l-am corectat). Un bubuit. Prietenii lui Batman auriu și-au pregătit armele să se bată cu monstrul cel fioros. Monstrul și-a scos aripile de bumerang (?!) și au început să se bată. În toiul luptei și-au dat seama că monstrul e foarte puternic și au zis să-și scoată superputerile, ciocanul, fierăstrăul și toporul. Apoi Batman portocaliu l-a lovit cu putere pe monstru (stai mami, pot să merg să fac un caca? Da. Pleacă la caca dar ideile nu se opresc. Mami, scrie, îți zic de-aici. Scriu.) iar monstrul a murit. Apoi au plecat și s-au întâlnit cu un magician (mami, ai scris magician? Da. Scrie arcaș!) cu un arcaș și și-au scos iar puterile de supereroi – toporul de foc, ciocanul de aur și fierăstrăul de iarbă. Batman auriu l-a lovit pe arcaș cu ciocanul auriu și inamicul a căzut pe spate. Arcașul s-a enervat și și-a luat o săgeată din tolbă și a tras în Batman auriu dar Batman auriu și-a făcut un scut de energie. În acest timp Batman verde a sărit pe o cutie plină cu dinamită (mă opresc să-l pun pe cel mic la oliță, am doi copii care fac caca sincron. Copilul cu ideile așteaptă, apoi reia serios) și și-a scos fierăstrăul (cel de iarbă…) și l-a lovit peste mână pe inamic (arcașul, nota scribului) și i-a făcut o rană foarte mare. Batman portocaliu a intervenit și el și și-a aruncat toporul de foc în inamic și l-a lovit atât de tare încât lovitura a fost mortală. Așa a murit inamicul cel rău și viclean. Eroii au pornit mai departe și s-au întâlnit cu monstrul mare de pământ cu cască de fier și cu țepi (tot) de fier care avea un ciocan în mână, un ciocan mare cât … cât… (se gândește) cât… o mașină! Și era greu ciocanul cât opt mașini! Eroii și-au scos superputerile. Batman verde a sărit și a făcut o tumbă în aer și și-a scos fierăstrăul și i-a tăiat dintr-o lovitură capul! Monstrul de pământ a murit. Batman auriu a spus: “O, dar cât de repede a murit!” (repede? mie mi se pare că nu se mai termină povestea dar ce știu eu, eu sunt doar un scrib…) apoi s-au pornit pe drum și au mers, au tot mers și s-au întâlnit cu un robot mare cu cap de om. Nu, de cățel. Trebuie de om de fapt, scrie de om (am scris și mi-am și notat în minte să analizez cândva care-i asemănarea dintre un cap de om și un cap de cățel). Și-au scos eroii iar puterile de supereroi și Batman verde cu fierăstrăul a încercat să-l taie dar n-a reușit. Atunci Batman auriu l-a lovit cu ciocanul și lovitura a fost mortală. Iar aici au găsit o comoară care lumina. Comoara albastră. Și au luat comoara albastră și au mers mai departe unde s-au întâlnit cu monstrul verde … (eu de-acum doar mă prefac că scriu, văd că mai sunt multe lupte și multe întâlniri și suspectez că dacă nu invoc ora de nani nu se va termina prea curând)

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea … cam cum era. De observat melanjul de tehnică militară, ba de pe vremea lui Greuceanu (săgeată), ba din prezentul fanaticilor religioși (dinamită), ba din filmele SF (scut de energie).

(probabil va urma)

DSC_0799 DSC_0801 DSC_0805

Zile mari

Azi m-am trezit într-o dispoziție de zile mari. Nu pentru că am bătut din palme și am reușit să aplic ce-mi propusesem ieri și nici pentru că s-ar fi întâmplat ceva special. Pur și simplu m-am trezit cu o senzație de bine. De foarte bine. Suspect de zburdalnică dar nu mai stau să analizez, pur și simplu mă bucur că e așa.

Mi-am băut apa. Apoi la jumătate de oră sucul. Apoi la altă jumătate de oră zmutiul. A nu se trage concluzia că funcționez cu jumătăți de măsură, da? Copiii cuminți, unul prin absență, altul prin preocupări. Preocuparea de-a se juca după bunul plac cu jucăriile celui plecat. La grădi. Bun așa.

Aș avea chef să scriu despre cai verzi pe pereți, dar am un deadline care bate la ușă deci trebuie să mă concentrez pe chestii prozaice. Prozaice dar încărcate de perspectivă și de sensuri. Sensuri administrative. Cum ar fi rafturile metalice. Și ce prețuri au rafturile metalice, în consecință. Sunt bune rafturile la casa omului, serios acum, doar am și eu un balcon plin de ele, grădina mea de-astă vară n-ar fi putut altfel înflori și prospera! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot face chiar și recomandări. Pentru balcoane orientate spre nord și predispuse la igrasie, așa cum este al meu, cele mai bune sunt cele metalice. Sigure ca rezistență în timp și foarte ușor de curățat. Și încă un pont: de ales cele cu picioare înalte, pe sub care se poate foarte ușor mătura. (sunt doctor docent în materie de rafturi, nu-i așa?)

Punctul doi pe agenda de azi, să vorbesc despre mesele de călcat. Ei bine, masă de călcat eu n-am. La fel cum nu am avut nici de înfășat, care teoretic este un must. Eu calc… pe pat. La fel cum și copiii mi i-am înfășat pe pat (înfășat, vorba vine, eu copiii doar îi schimbam și îmbrăcam mici fiind, deși îmi fusese altfel recomandat. Pentru că na, chiar și într-un secol al informației care ne bușește pe toate părțile, chiar nevrând, tot se mai practică imobilizarea cocoloșirea bebelului în pânze și sfori panglici, dar nu mai insist aici, m-am consumat destul acum câțiva ani…). Deci, cum spuneam, nu am masă de călcat. Nici măcar o masă simplă, deși mi-aș dori poate chiar o masă de călcat semi-profesionala, cum probabil se impune la casele mari. Și neștiind despre ce-i vorba, mă mulțumesc să explic dând copy-paste de pe-un site: Masa de calcat profesionala asigura calcarea rapida si eficienta a rufelor este prevazuta cu rezervor de abur integrat si fier profesional cu maner din pluta si labirint special ce garanteaza pastrarea aburului omogen la temperatura constanta. Masa de calcat este prevazuta cu plan incalzit si aspirant, in urma calcarii lasand tesaturile perfect uscateOh, dar e cu simbolistică textul, mă duc cu gândul la Ariadna, Tezeu & Minotaur. Și desigur la Pan! Mă duc însă mă și întorc. Azi, acum și aici nu vorbim despre dragoste, curaj, încercări, neîntoarceri. Ci continuăm cu luatul temperaturii. Temperaturii din bucătării profesionale, nu cum sunt cele ale oricărui om normal. Temperatură care se măsoară pe scări, milimetric, cu kelvinul (absolut nicio legătură cu calvinul klein!) și cu termometre cu sondă. Și infraroșu. Science fiction, nu altceva!!! Dar lăsând gluma la o parte și având în vedere că m-am transformat și eu într-o mică verigă a lanțului trofic-alimentar, un astfel de termometru pentru bucătărie m-ar cam interesa

Dar gata acum, am zis tot ce era de zis (sau cel puțin am încercat…) fug să fac pâine de casă. Cu maia! ;-)

image

Candid camera

Zilele trecute, am postat poza de mai jos.

bogdi pomelo

Ce se vede în imagine este copilul mai mare purtând o coajă de pomelo pe cap. Adică se mai văd și o bucată din mobila de bucătărie și o bucată din caloriferul de bloc comunist și o perdea nu tocmai călcată dar colorată vesel și cu suficient de mult imprimeu încât să distragă atenția de la altceva – mă refer la necălcat – dar, în rest, cam atât. Ah, să nu uit, și un flacon de spray de furnici pe pervaz.

Cum atât?! Păi doamne iartă-mă, se mai vede și-o camera de filmat! Și uite de-aici, de la micuța și aproape insesizabila cameră de filmat, a urmat un șir de întrebări de la persoane mai mult sau mai puțin curioase, curioase nu în legătură cu copilul și cu coaja de pomelo și dacă îi place copilului pomelo și cum am reușit să fac din coajă un asemenea coif sau de unde îmi cumpăr perdele așa de frumoase sau dacă hota face față la fum și la miros atunci când soțul gătește berbec împănat. Împănat cu usturoi, nu cu pene – zic ca să fie totul clar.

Așa că m-am gândit să explic ce și cum și de ce. Deci: avem camere de filmat – adică noi așa le spunem deși literatura SF (vine de la de specialitate, care se pronunță cu F în loc de C) le zice camere de supraveghere cu IP megapixel Envio IP-CAM30INT-05 (da’ fix așa!) – pentru că, la un moment dat, pe vremea când erau cei mici și mai mici, am ajuns la concluzia că sarcina de părinți singuri și ai nimănui și departe de bunici, mătuși, verișoare și alți potențiali întrajutători în ale creșterii copiilor, este copleșitoare. Și că ne trebuie bonă. Și am luat, pe rând: camere de filmat și apoi bonă. Bonă care a și plecat după trei luni, trei luni fiindu-ne suficiente să ne dăm seama că, chiar și așa copleșiți cum ne găseam, totuși facem o treabă mai bună fără ea. Nu pentru că nu ar fi fost doamna de treabă sau dedicată ci pur și simplu pentru că, printr-o înțelegere neînțeleasă, copiii ajunseseră să crească unul cu mine, unul cu ea, din motive gen să nu se certe de la jucării, să nu se deranjeze când au program diferit de somn și tot așa… Și, cum spuneam, am renunțat la ea și la ideea de bonă și în general de altcineva, gândind că e mai firesc să se certe pentru jucării și să se deranjeze unul pe celălalt și pe noi și pe vecini și să ne facă mintea praf, dar chiar și așa, să fie în contact permanent unul cu celălalt. Și nu am greșit deloc judecând așa, nervii de atunci se traduc prin liniștea noastră de acum, dar despre asta voi povesti altcândva.

Și revenind la ce am renunțat, am renunțat la bonă, da, dar camerele au rămas în continuare să filmeze. Să filmeze cum ne certam, ca să putem da rewind la înregistrare și să lămurim fără posibilitate de tăgadă de la cine a început (n-a mai fost cazul de ba tu, ba tu, ba de la tine, ba nu de la mine!), să facem reconstituiri la momentele când un copil a căzut din pat iar noi, fiind prin baie sau pe balcon sau cu aspiratorul vâjâindu-ne în urechi habar nu aveam, apoi să jubilăm văzându-i că se joacă liniștiți în camera lor în timp ce noi ne vedem de-ale noastre în dormitor. Sufragerie! Sufragerie am vrut să spun! Și nu ne vedeam “de-ale noastre”, ci ne uitam cuminți la televizor. Ah, și încă ceva ce ne-a prins bine: în concediu fiind și neavând apartamentul asigurat, puteam să mai aruncăm o privire la ce-i prin casă, oare ne-a spart-o cineva, oare s-a spart o țeavă și s-a inundat, șamd și tot așa.

Ca o concluzie, încerc să spun că nu avem camere de filmat din cine știe ce considerente abracadabrante și că n-au fost menite pe post de spy cameras (deși ne interesa tocmai ce fac copiii și bona în lipsa mea!) iar că acum sunt doar un fel de tichie de mărgăritar pusă unui porc  apartament de nici 50 de metri pătrați, cu pereți mâzgâliți de copii și pe-alocuri chiar sparți.

P.S. Și dacă tot am vorbit și-am povestit și-am link-uit despre-și-cu camere de filmat și ceea ce se cheamă, pe românește, spionat, tot navigând pe internet am aflat că exista si telefoane cu functie de schimb a tonalitatii vocii. Moment în care reacția mea a fost… WTF?!?!?!?