‘a steady diet of insecurity and angst’

Seacă de entuziasm decid să mă spăl pe păr. Pe principiul “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Proastă decizie dat fiind că e ora 6 dimineaţa și un moment în care lucrurile trebuie făcute pe bandă rulantă dacă vreau ca la ora 8 fix să am un copil în grădiniță și unul în școală. Dar odată dușul pe păr, trebuie să o duc pân’ la capăt. Intră copilul cel mic. Vrea … Îi spun să aștepte. Nu poate. Îl strig pe cel mare. “Astăzi dragul meu îţi revine sarcina de-a-ţi aburca fratele sus, pe colacul de salvare”. Nu protestează, îi trage izmenele în jos, îl ia de subraţ și… dă-i la deal cu carul mare. Dă-i dacă ai cu ce. Micuțul e greu cât o piatră de moară. Și urmează un episod în care eu cu ochii plini de spumă și cu unul pe ceas încerc să-i ușurez efortul: “Vlad, ia-l de gât și lasă-te moale!” – se lasă moale și moi îi sunt și braţele care trebuiau să strângă tare, “Bogdan, apucă-l de talie!” – îl apucă și mai-mai să mi-l răstoarne, plocon, în cadă. Și-mi vine să râd. Suntem fix ca-n Ridichea uriașă. Continui să dau sfaturi complet inutile în timp ce clătesc păr ca să pot ieși să trag și eu, tare. Dar printr-o potrivire a eforturilor – unul a ridicat și unul s-a lăsat moale – copilul cel mic e plantat în regatul de faianţă. Bun. Trece un minut și-l apucă ceva și pe cel mare. Normal. De la efort. Și de la ceaiul băut adineauri. Cel mic și-a luat între timp și-o revistă de pe chiuvetă deci îmi dau seama că vrea să fie lăsat în pace. E ok, e un catalog Lego, n-are prea multe pagini. N-are prea multe dar suficiente cât să îngenuncheze puterea de-a se ţine a celui mare. Îi zic să ia … (ce să-i zic să ia?).. sticla de golit caloriferele! Sticla care de fapt e un pahar de detergent. O ia și rezolvă treaba bărbătește. Jumătate în flacon, jumătate pe jos. (Mai am vreo douăzeci de minute până să fie nevoie să ies cu ei din casă). “Nu-i nimic, scoate-ţi șosetele, ies și șterg.”. Celălalt: “Mami, gata!”. “Așteaptă.” “Suuuunt gaaaataaaaaaaaa!!!” Șterg într-o ordine care nu-i cea normală, mai scot o pereche de șosete, mai fac o oprire prin cadă, mă usuc și eu, îmbrac un copil, celălalt e de-ajutor și pune la un loc căști, rucsaci, geci, mănuși și…. și își amintește că pentru azi avea trei strofe dintr-o poezie de învăţat! Mă uit la el și îmi vine să mă bag înapoi în pat și să-mi trag plapuma peste cap. “Vă rog, treziţi-mă când sunteţi mari.” Ok, ai o poezie, dă-o să-ncepem în timp ce termin de mă-mbrăcat. Îmi arunc o privire, convinsă că al meu copil, care are nevoie de două-trei repetări pentru a rosti chestii complet abracadabrante, nu va avea probleme în a reţine trei strofe într-un drum făcut pe trotinetă, prin semi-întuneric și pe-un frig de-ţi vine să-ţi ţii gura strâns încleștată. Am eu însă. Nu văd nicio logică în acele trei strofe, vers alb amestecat cu rimă și cu interpuneri de adjective unde ţi-e lumea mai dragă. Haos curat. Pornim și-i zic, vers cu vers, ca să pot găsi noima și să-i pot explica, nu vreau un papagal (deși de data asta altă cale nu-i galben alb pai fulg de nea pe o stea pământul de-atâta rodit obosit doamne binecuvântează … și ajută-mă să nu zic chestii regretabile până ce ajungem la școală). Oprim la covrigărie (“steluţe pictează, friguroasă iarnă cu ramuri înflorate dalbe”). Un covrig cu caise, unul cu stafide, un șirag (“car fără boi, car tras de noi” – de acord, aici chiar sunt de acord), rostim poezia, doamna n-are rest, ba are, coadă în spate, noi tot bolmojim versuri într-o limbă inumană (space, the final frontier) și, când să iau restul, aplauze din spate. Ne întoarcem cu trei perechi de ochi uimiţi și vedem câteva feţe îngheţate și binevoitoare și îmi dau seama cu regret că dacă aveam un pic de inspiraţie și puneam o cutiuţă pe trotinete, făceam și bani pentru o jucărioară! Pornim, mai repetăm, acum mai relaxaţi, ajungem la grădiniță, dau să las copilul care stătuse tot drumul tăcut și mirat, și… îl apucă plânsul. Și-mi pică fisa că-n tot acel drum cu incantaţii de șaman beat, eu cu el n-am schimbat nici măcar o vorbă și că micuțul acum, după ce că s-a simțit nebăgat în seamă, e și lăsat de izbeliște cu gândul că noi acum mergem direct la serbare unde va veni Moș Crăciun și vor cădea din cer fulgi de nea pe flori dalbe prinse de ramuri și vesele sănioare prin nămeţi zboară alabala portocala totuși ce poezie e asta?!… N-am timp nici să respir și el e de neconsolat. Îl ţin în braţe, plânge pe umărul meu în timp ce cel mare repetă sârguincios versurile de haiku combinat cu proză stil Iorga și imn național. De-al klingonienilor, fără dar și poate. Într-un final plecăm, ajungem și la școală, ajung și acasă și scriu… ca să rămână de pomină, ridichea uriașă, mama mai mult năucă si poezia scrisă în metrică de jazz electric combinat cu ska punk, vals vienez, samba.

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Revelație

Astăzi am fost la o serbare organizată de o grădiniță de stat. Tot ceea ce am văzut, de la dormitorul copiilor, felul în care vorbeau educatoarele și până la spectacolul propriu-zis, m-a făcut să mă întreb de ce am respins din start, acum mai bine de doi ani, ideea înscrierii lui B la o grădiniță care să nu fie particulară.

Am vizitat atunci n+1 grădinițe. Particulare, desigur. Multe dintre ele au săli de clasă de maxim 50 mp și curți un pic mai mari de atât. Desigur, pentru grupe de maxim 10 – 15 copii, cum își doresc toți părinții pentru a fi siguri că cel mic beneficiază de atenție sporită, este suficient spațiu… Iar meniul bio și activitățile care promit formarea de mici genii constituie întotdeauna un atu, așadar (nici) noi nu ne-am obosit să trecem pragul vreuneia de stat.

Nu detaliez acum experiența unui an și jumătate în care am schimbat trei particulare, ce vreau însă să spun este că grădinița de stat, cu meniul care cuprinde la micul dejun o tartină cu magiun și o cană de ceai în loc de o tartină cu pastă de avocado și un pahar de lapte de migdale, cu curricula care nu pune accent pe dezvoltarea senzorială și cu sistemul de educare ce corecteză greșelile prin pedepse și recompense, este totuși un loc în care copilul învață să facă parte din lumea în care trăim. Nu este nevoie de atât de mult tam-tam, deși cam așa suntem înclinați să credem!

revelatie1