Se poate

Deci (încep cu “deci”) eu, care în urmă cu nu mulți ani nu eram în stare să gătesc nici măcar un pilaf decent, mi-am transformat acum casa într-o fabrică de făcut mâncare și, mai mult de atât, m-am apucat și de agricultură. Agricultură biologică, organică, ecologică la mine pe… balcon. Mergând pe principiul “încercarea moarte n-are!”.

Și-am “încercat” așa:

– două etajere metalice din IKEA. Bifat.

– cutii de plastic, de depozitare, tot din IKEA. Bifat.

– pământ curat, frumos, negru, perfect, mustind de viață și plin de râme, adus de pe dealurile Prahovei, din zonă cu aer curat și cu foarte puțini locuitori pe metrul pătrat. Bifat.

– lopețele de plastic și stropitoare din arsenalul pentru joaca în parc a copiilor. Bifat.

– semințe de tot felul, luate așa: în primul rând, seminte de tomate. Multe. Seminte de tomate mici, de tomate mari, cărnoase, prunișoare, am luat de toate. Chit că toată lumea mi-a spus să iau răsaduri. Apoi seminte de marar, leuștean, pătrunjel, măcriș, ridichi, morcov și bonus, un mic arbore goji. Și arpagic. Bifat.

Și-având toate ingredientele pentru succes, m-am apucat de pus pământ, făcut șănțulețe, presărat semințe, udat, apoi verificat, zi de zi și cel mai mult dintre toate, m-am apucat de sperat.

Au ieșit ridichile, măcrișul, încântare maximă, mărarul, numai leușteanul și pătrunjelul nu ieșeau. Dezamăgire. Apoi am aflat că ies mai târziu. Pentru că eu întâi fac și apoi mă informez. :-D Au ieșit și roșiile, bucuria mea. Mici, firave, greu de imaginat că ar putea purta roșii mari cât palma mea. Sau de fapt mici, dar nici măcar așa. Am primit atunci cel mai frumos buchet de flori, sub forma unui mănunchi de răsaduri. Am adus alt pământ, cutii mai mari și le-am plantat.

Și am purtat tot felul de discuții pe seama lor. Drenajul, unde-i drenajul? Le-am scos, am pus făcut găuri în cutii c-o șurubelniță încălzită la flacără de aragaz, am pus pietriș, iar pământ, răsadurile, bețe de susținere și-am așteptat. Au făcut flori. Poze multe, bucurie maximă. Alte întrebări. Cum se vor poleniza? Poftim?! Dezorientare la fel de maximă însă ideile au venit și au sunat așa: să le polenizez eu, artificial, cu o pensulă din aceea de pictură. Sau mai bine, să le scutur. Le-am scuturat. Sau, ideal, să-mi țin degetele încrucișate și să aștept albinuțe rătăcite pe la etajul zece. Al unui bloc dintr-un oraș absurd de poluat… Mi-am ținut degetele încrucișate, au venit și albinuțele. Mult spus “au venit”, de fapt a venit una singură. Care a și murit la datorie. Răpusă mai precis de cei mici, într-un incontrolabil extaz.

Apoi a venit vremea recoltei. Pătrunjel cât de-o ciorbă, la fel și leuștean. Mărar de-o salată. Morcovi minusculi – să țin minte că au nevoie de pământ nisipos, la anu’ când iar m-oi apuca! Ridichi, deși răsăriseră primele, deloc. Dar cel mai important, am avut roșii. Și am încă, deși e septembrie. Mai am una singură, de fapt, dar ce contează, spun că “mai am”!

Morala poveștii ar fi că se poate. N-a ieșit totul perfect dar încercând, am văzut că se poate. Și că acolo unde teoria pare să spună nu, practica spune da. Da-da. :-)

***

Mai jos, ultima roșie. Iar aici, în albumul dedicat de pe Integraalia, pozele întregii povești. Și-am încălecat pe-o șa…

image

Ștampilă pentru Integraalia!

În calitate de jurist al unui SRL micuț, menirea mea era să întocmesc tot felul de hotărâri, decizii, acte și actulețe și să le înregistrez la registrul comerțului. Totul era simplu până ajungeam față în față cu referentul de la ghișeu, referent care începea prin a-mi observa dosarul – e sau nu e cu șină? – apoi ordinea hârtiilor, apoi figura mea smerită, apoi, într-un final, binevoia să treacă și la esență. Unde era mereu câte ceva de obiectat. La partea de obiectat eu veneam cu explicația, uneori era suficientă, alteori nu și-atunci urma partea de modificat, schimbat, parte care presupunea să mă întorc în firmă cu hârtiile, să le refac, reprintez, resemnez, reștampilez, reîndosariez și să le plimb iar prin metrou, tramvai, prin ploaie, soare sau vânt… Asta până într-o zi când unui om luminat din micul SRL i-a venit ideea să-mi dea ștampila, s-o am mereu la mine în buzunar, pentru ca odată ajunsă față în față cu reacțiunea, să pot opera schimbările pe loc, scutind astfel timp și copaci tăiați…

Apoi, făcând un salt ca de la cer la pământ, m-am angajat la o multinațională. Loc unde, obișnuită fiind să am ștampila la îndemână, am aflat cu stupoare că ea nu este un bun al tuturor ci un obiect de cult la care au acces doar cei aleși, oamenii din vârful piramidei corporatiste… Nimic nefiresc de altfel, însă multă încurcătură și mai multe drumuri și telefoane pentru a obține obiectul magic decât pentru a întocmi documentele în sine…

Vremea a trecut și iată-mă la momentul la care mi-am descoperit alte talente, talente ce vin în armonie cu ceea ce îmi este mai drag mie… Și uite-așa revelația s-a concretizat într-un proiect de suflet al cărui nume, se știe deja, am ales să fie Integraalia…  Și pentru care, printre hârtii de întocmit și înregistrat, voi avea – cum altfel?! – o minunată ștampilă, ștampilă ce printr-o simplă apăsare va pune în lumină esența vaniliei folosite, culoarea ciocolatei tandre și sursa pură a semințelor și cerealelor folosite…

2

Pentru că, mergând pe firul depănat blând de Integraalia, între două tăvi de fursecuri și-o prăjitură parfumată, am aflat despre existența unui magazin on-line cu ștampile și obiecte de papetărie accesibile, loc unde amprentele ștampilelor pot fi personalizate cu imaginea ce definește cel mai bine stilul și întruchipează dorința iar pentru partea de grafică și design există suport tehnic gratuit și unde – lucru demn de menționat pentru simplul fapt că se pliază pe exigențele mele în materie de protecția mediului, dacă nu pentru altceva – materiale folosite sunt… eco-friendly!

Logo-vectorial-stampile-online

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Alternativa la covrigei și sticsuri sau despre “Nothing goes away until…”

Uneori stau și mă întreb de ce a fost nevoie să se ajungă la un diagnostic de diabet pentru a învăța să facem lucrurile așa cum trebuie. Impresia că nu avem timp, marketing-ul care ne păcălește cu 0 conservanți duc la o comoditate care ne lipsește și de plăcerea de a face lucrurile și de bucuria de-a le vedea împlinindu-se.

La una dintre ședințele de acupunctură la care am fost cu Bogdan găsisem scris pe tabla din cabinet: Nothing goes away until it teaches us what we have to know. Presupun că așa este. Altfel acum aș fost la Mega Image cumpărând cine știe ce covrigei sau sticsuri sau alte “minuni” ce sunt numai bune de ronțăit prin parc.

Recunosc: dacă nu ne-ar fi ajuns cuțitul la os, într-o lume în care poți cumpăra orice nu mi s-ar fi părut atât de important să-mi cresc copilul în spiritul mâncării făcute în casă. Iar în aceste vremuri în care totul este ultra-procesat, o educație a alimentației corecte va fi, à la longue, cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi.

***

Mai jos sunt poze cu experimentul culinar de astăzi. Rețeta poate fi găsită aici, pare ceva elaborat dar de fapt se macină niște semințe, se amestecă împreună cu apă, sare, ulei și făină într-un aluat (care seamănă cu cimentul…) ce se taie în forme și se coace la cuptor.

P.S. Pufuleții însă nu am habar cu ce i-aș putea înlocui. Open-mouthed smile

1 2 3

5 6 7

 10 8 9

11 12 13

15  16