Zona crepusculară

Am citit zilele trecute un articol despre “descoperirea” pe care a făcut-o cineva care a stat câteva luni izolat și s-a concentrat pe … the inner self (să zicem simplu “suflet”, în limba lui Creangă). Bun, și după aceste luni de stat singur cuc, omul a scris vreo două mii de cuvinte despre ce a experimentat și unde a ajuns (stând pe loc). Ideea este că scrisese haios, începuse cu o avertizare pentru cititori, să nu care cumva să creadă că a luat-o pe arătură (entered the twilight zone, în original) și că toată acea polologhie e rezultatul unei minți numai bune de analizat de către un “prieten” psihoterapeut, nu, nu, nimic de acest gen. El a meditat, s-a retras din calea bombardamentului informațional și a ajuns la luminița de la capătul tunelului. Nimic bizar.

Și mi-a venit să râd. Cred că încercarea lui de a-și descrie periplul în așa fel încât să nu șocheze pe nimeni a fost mai greu de dus la capăt decât a face acea călătorie în sine. Pusese și niște poze, nu cu luminița ci cu Michael Jackson, povestise ceva despre scara corporatistă pe care fiecare stă cu degetele de la picioare în gura altuia și toți sunt prinși într-o viermuială însuflețită de a ajunge mai sus, mai repede, deși acel mai sus nu e niciodată suficient de sus, deci, per total, încercase să vorbească despre ceva nou în metafore cât mai vechi. Complicat. Complicat de explicat ceva ce nu se face în comun, la picnicurile de weekend. Și iată introducerea potrivită pentru a scrie ceva despre acele momente care deja nu mai au de-a face cu banala coincidență, momente când ești la secunde distanță de… ceva. Îți vezi de-ale tale, ești calm, dar dintr-o dată, te apucă. Deschizi canalele de comunicare cu lumea și vezi un lucru care a apărut acolo cu fix câtva secunde înainte și te gândești, precum o ființă rațională și neplecată în zoooona crepusculaaaară, brrrrrrr, bu-huuuu-huuuuu, cum se poate face că nu s-au strâns mai multe vase de spălat (un castron în plus ar fi făcut diferența!) sau prin ce (ne)șansă nu s-a spart vreun pahar a cărui strângere să fi împiedicat acea potrivire-la-secundă sau, mai mult de-atât, în val-vârtejul acela al lui trebuie să verific acum, dar acum, fix, fix aaaaaacuuuuum!!!! nu s-au întâmplat lucruri potrivnice gen căzut peste unul dintre obstacolele care fac orice casă plină ochi cu jucării desfătarea părinților sau un telefon și o conversație anostă și interminabilă sau vecina de dedesubt cu peretele umflat de apă sau… sau nu mai contează, ideea a fost marcată. Nava spațială se poate întoarce la bază.

Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image