Despre încredere

Context nou: copilul cel mare la şcoală, cel mic la grădi. Dar FĂRĂ frate, cu o EDUCATOARE NOUĂ şi într-o ALTĂ LOCAȚIE. Aşadar nu-i totul ca pe roze. Ca de fiecare dată (aşa am făcut şi în anii trecuți, cu cel mare), am rugat să fiu sunată dacă plânge, ca să merg să-l iau. Nu suport să-mi ştiu copiii plângâng printre străini. Şi, spre deosebire de toate dățile în care eu am rugat şi eu am auzit, pentru că educatoarele ştiu ele mai bine să se descurce, după metoda baloților manevrați în forță şi a măgăruşului care trage la trăsurică având ochii la morcovel, aici am găsit deschidere. Luni mă sună, marți nu, miercuri iar nu, azi da şi în timp ce eu pusesem o mână pe telefon şi cu cealaltă deja mă îmbrăcam, încălțam şi încuiam uşa, simultan, ca să ajung fără întârziere la copil, am surpriza să mi se spună că cel mic nu plânge ci se joacă dar a cerut să fie luat şi ar fi bine să procedăm aşa pentru că astfel va prinde încredere în ce se întâmplă acolo şi va percepe locul ca pe unul unde dorințele lui sunt ascultate (în loc să se şteargă cu ele pe jos, pentru călirea sipritului şi alte idealuri asemenea. Asemenea de stupide. Nota mea.) Am… crezut… că … nu … aud… bine. Cu inima uşoară m-am dus să-l iau, el se juca fericit, mi-a sărit în brațe şi am plecat bine-mersi.

Şi m-am gândit ce lucru mare face educatoarea asta. Adică se ştie că într-un sistem educațional “solid” nu lucrezi la încrederea copilului ci îl frângi pe genunchi arătându-i cum e bine să stea, vorbească, mănânce, gândească, iar eu aici, în premieră, sunt față în față cu un om care, cu tact, face o muncă de sisif. Să iei copii care automat sunt reticenți față de orice străin şi să încerci să le câştigi încrederea (în loc să-i momeşti, dresezi, să le impui) e piatră de încercare, nu glumă. Frumos. Mi-a plăcut.

Şi rămâne acum ca, pe termen lung, şi eu să fac ceva asemănător. Să nu-i calc în picioare încrederea totală pe care a investit-o în mine încă din prima clipă când mi-a fost dat în brațe şi l-am pus la sân. Pentru că aşa suntem noi părinții, nişte norocoşi, copilul se abandonează complet fără ca noi să fi apucat să-i dovedim nimic şi aşa sunt ei, copiii, oricât ar fi părintele de prost, urât şi strâmb, îşi pun tot sufletul în el, ei nu-şi imaginează că poate au venit pe lume fără să fi fost cu-adevărat doriți. Şi din păcate prima lor lecție despre cum se simte respingerea doar foarte rar vine de la un străin.

Nu-i aşa că ştiu?

Mara e elevă şi nu se ştie dacă a fost sau nu atinsă de proful de religie. Nu ştie nici mama, nu ştie nici dirigintele, nu ştie nici moderatorul spectacolului TV, nu ştie nici reprezentantul patriarhiei care de fapt nici nu ştie despre ce e vorba in general, el fusese la un summit la Bruxelles, nu ştie nici Anca, colega Marei, nu ştie nici colegul Bogdan pentru că el oricum nu face mare lucru în afară de-a se juca pe telefon, nu ştie nici măcar colegul Andrei care e în secret îndrăgostit de Mara şi nici măcar psihologul invitat în studio nu are un răspuns concret.

Mara scrie în jurnal: “aaaaaaazi prrrroffful de religieeeeee m-a aaaaaatins pe piciooooor”. Apoi taie tot. Pentru că a venit mama. Apoi noaptea şterge tăietura, pentru că ea ştie că a atins-o proful pe picior. Apoi are îndoilei.”Ştiu că m-a atins pe picior. …. Nu-i aşa că ştiu?”

Haosul e tot mai mare. Proful poartă blugi şi stă cu fundul pe catedră, Mara de fapt s-a lovit la genunchi la ora de sport iar mângâierea a fost ca să o liniştească, dirigintele a atins-o şi el pe Mara, pe păr, de ziua ei, dar numai el ştie pentru că ea nici măcar nu şi-a dat seama că a atins-o, Andrei e gelos, la întrebarea dacă e nevoie de religie în şcoli doar purtătorul de cuvânt zice că da, ca să-i învețe pe copii să fie buni şi generoşi, psihologul vorbeşte despre impulsurile care se trezesc de la o vârstă în copii, iar asta imediat după ce colega grăsuță a Marei povesteşte cum numără ea oi. Ca să adoarmă. Nu până la 100 cum i-a zis bunica ci a ajuns o dată şi până la 1500 şi ceva (cu 3).

O piesă de teatru care mi-a plăcut mult. Şi ca scenariu şi ca regie. Mai ales ca regie. Rulează în zilele ce urmează la TVR HD.

(“Spectacolul Profu’ de Religie de Mihaela Michailov a pornit de la un fragment declarat câştigător în cadrul celei de-a III-a ediţii a Concursului de proiecte pentru tineri regizori şi dramaturgi români organizat de Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova”.)

P.S. Frumos răspunsul dirigintelui la întrebarea mamei Marei, de ce nu i-a spus Mara ce s-a întâmplat. “Dumneavoastră trebuie să ştiți de ce!”. Corect. Nimic nu vorbeşte mai mult despre disfuncționalități decât un copil care nu-i mai vorbeşte părintelui lui.