Vorbim chineza

Dacă e să vorbim despre bani și despre facerea și păstrarea lor, la mine lucrurile stau așa: am un card BRD, expirat. Cel pe care îmi intrau salariile când lucram ca angajat model iar pe care acum s-au adunat indemnizațiile și alocațiile copiilor. Nu m-am obosit să-mi fac drum prin Victoriei și să-l iau pe cel nou. Nu-i rău să se strângă niște urme de bani. Spun asta pentru că la cât de mulți sunt, poate prin 2030 și ceva vor putea copiii mei să meargă la Disneyland. Să-i ducă pe copiii lor, nu pentru altceva.

Apoi am un cont la Raiffeisen. Depun bani frecvent, dar nu am un card atașat. Ideea e să-i depun, nu să-i cheltuiesc aiurea de fiecare dată când mi se pare c-am găsit în vreun magazin obscur ceva interesant.

Și mai am un cont la Transilvania. Acolo îmi intră bani automat, mi-i depune curierul de la Fancourier odată ce-a încasat rambursul pentru comenzile de ciocolată. Aici am si card și primesc și notificări prin sms, deci știu foarte clar pe ce și când și cum mă pot baza.

În rest, țin banii la ciorap. Într-un plic verde mai exact, dar care nu anulează ideea de ciorap. În care pun și tot felul de carduri de fidelitate, se cam adună văd, eu fiind un fervent cumpărător de chestii on-line. Chestii însemnând ierburi și prafuri cu denumiri care de care mai ciudate și din care fac eu mâncare, mâncare cu specific alandala – fusion – experimente – talmeș-balmeș mai mult sau mai puțin raw-vegan.

Și dacă tot am povestit despre carduri și de ce e casa mea numai bună de spart, am dat printre altele peste ceva care se cheama imprimanta termica. Adică ceea ce folosesc cei care fac carduri, din câte deduc. Până acum, cum s-ar zice, nimic neobișnuit. Dar pentru descrierea minunii care a revoluționat umanitatea cea păstrătoare de bani în sân, la ciorap și saltea, ei bine, pentru mine în calitate de necunoscător al jargonului tehnic, iată chineză și nu altceva: Bazata pe modelele Zebra P110i si P120i, ZXP Seria 3 ofera o viteza de imprimare crescuta, de pana la 180 carduri pe ora, optiuni de encodare, interfata Ethernet (optional) precum si caracteristici fizice de securitate. Iar despre mine cu insecuritatea mea psihică și alte dandanale, revin altcândva…

Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D

De-ale somnului și nesomnului…

În 2004, când ne-am mutat aici în apartament, am dormit o bună perioadă de timp pe o saltea de judo, dar una din aceea mică, încăpătoare pentru o persoană dar în niciun caz pentru două. Iar la acea vreme aveam și pisică, pisică ce dormea cu noi. Cu noi, locul ei fiind pe… pernă. Buuun, timpul a trecut, am început să avem bani mai mulți dar nu foarte mulți, suficienți însă pentru a cumpăra cu banii jos mobilă pentru întregul dormitor, din aceea de “calitate”, din Carrefour… Am cumpărat, montat după cum ne-am priceput, iar după câteva luni deja cărțile de pe etajeră, stivuite una peste alta, serveau drept susținere a plăcii de la pat, care, la fel ca și ușile de la dulap, a cedat în doi timpi și trei mișcări.

Apoi a venit vremea canapelelor. Frumoase, scumpe, extensibile, practice. Iar vremea lor a ținut ani buni, până când, una după alta, au obosit și ele… Și-așa a început glorioasa epocă a saltelei gonflabile, una din aceea albastră, mare, plușată, vălurită, complet incomodă și mai scârțâietoare și fâsâietoare decât celelalte “paturi” care s-au perindat vreodată prin casa noastră. Excelentă pe post de trambulină, fericirea copiilor dar coșmarul spatelui nostru, așa că n-a trecut mult timp până când am decis că nu se mai poate, că e momentul ca în casa noastră să fie un pat. Un pat adevărat. Unul din aceala mare și trainic.

Și-am început prin a lua saltea. Mega-ortopedică, ultra-lux, mega-mare, bumbac bio-eco-organic, durată de viață precum a unei broaște țestoase gigant! Atât de minunată încât banii pe care-i calculasem și pentru saltea și pentru pat ne-au ajuns doar pentru ea… Ei, și ce dacă – ne-am zis – dormim direct pe ea, e suficient de groasă! Fericire mare, pentru noi, pentru copii, vreo trei nopți de somn liniștit până când… am răcit. Cu toții.

Am făcut iar marea mutare, salteaua a devenit un fel de izolație termică pentru peretele din dormitor, am umflat din nou balena albastră și am revenit, în cunoștință de cauză, la durerile de spate din fiecare dimineață. Până când ieri, printre siropuri și ceaiuri, iau folia de supozitoare și îl rog pe Bogdan să-mi dea o forfecuță, să tai folia. Copilul, docil, îmi aduce forfecuță, eu tai, îl împănez pe cel mai mic, dar nu se liniștesc bine plânsetele când aud…. fssssssssssssssssssssssssssssssss….. Dap, salteaua, ultimul bastion, e acum înțepată cu foarfeca…

Nu intru în panică pentru că știu că am văzut în cutia ei un plasture. Îl găsesc, dar nu avem lipici. Cumpărăm, îmi zic, așa că lipesc o bandă de scotch ca să nu se dezumfle de tot. Seara, capul familiei rezolvă problema lipitului și potențiala dilemă a somnului. Și ne culcăm.

5 dimineața. Mă trezesc cu cel mic lipit de mine, dar lipit la modul turtit. Mă ridic într-un cot iar copilul se răstoarnă în spațiul făcut de cot. Presupun că asta e senzația pe care o au cei care cumpără paturi din acelea cu apă, nu știu, cert este că al nostru lipitor de petice dormea cumva între perete și salteaua ce se lăsase de tot. Singurul neafectat părea a fi Bogdan, ce visa serafic în bombeul de la mijloc, bombeu creat de corpurile noastre care, mai grele fiind, afundaseră lateralele până aproape la podea…

Ne trezim de tot și începem scenariile. Ne înghesuim noi pe canapea și-i lăsăm doar pe ei să doarmă pe saltea, că-s ușori. Dar dacă se dezumflă de tot?! Coborâm ortopedica? Nu, că abia ne-a mai trecut răceala. Îi culcăm pe canapele (canapele care nu mai sunt extensibile…) și ne înghesuim și noi pe lângă ei, fiecare cu câte unul? Bun. Numai că una dintre canapele este în cealaltă cameră. Eh, asta este, ghinionul vecinului de jos, dar TREBUIE să o aducem, în cealaltă cameră e prea răcoare pentru răceala noastră încă netrecută! O aducem. Mutăm copiii pe rând, ridicăm la perete semi-dezumflata, încercăm să ne așezăm pe lângă cei mici, ușor de zis, greu de făcut – mi-amintesc cum cu doar câteva minute înainte propuneam să ne înghesuim noi doi (!!!) – mă uit la covorul pliat pe jos și propun să dormim pe el. Mintea mai luminată a jumătății mele are o idee și mai bună: să dormim pe jumătate, cu cealaltă… să ne învelim!

Râsete pe înfundate și încă o noapte de somn-nesomn, dar suntem încă tineri, așa că nu prea mai contează…!

3 4

5 6

1 2