Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Încântare ante-invazie, atac şi neapărare

Mama n-a fost genul de femeie care face oale cu ciorbă, ardei umpluţi, plăcinte, sarmale. Adică făcea sarmale, dar ca ajutor al bunicii și doar pentru partea de artă. Asta însemnând că avea tone de răbdare și unde eu umpleam câte o frunză de varză cu cinci linguri de carne ca să scap mai repede și să fug pe-afară, ea tăia frunza în zece, punea carne cu pipeta şi făcea sarmale cât musca de mari. Frumoase. Frumoase tare.

Dar dacă nu moşmondea la aluat, făcea în schimb cea mai bună salată de vinete. Şi chit că nu aducea la masă ciorba-ciorbelor în cuib de pâine, aburind şi mirosind ca-n Plaiu’ Foii (acolo-am mâncat), făcea cel mai bun pate si cele mai bune ouă umplute pe pat de salată. Şi cocea cele mai bune frigănele. Cele mai bune aripioare la cuptor. Făcea cel mai bun tort în formă de inimioară. Cele mai bune tartine din pâine prăjită, anșoa și capere. Orna cele mai frumoase platouri. Și făcea, de departe, cele mai bune salate, fie că se apuca de una banală, de ceapă, fie că erau din cele fistichii, cu avocado, salată roșie, salată creaţă, zece alte chestii și dressing de nu știu care. Și mai făcea mama ceva ce mie-mi plăcea la nebunie. Pastă de brânză. Din brânză de vaci, smântână, ceapă, boia, sare.

Și cum s-a nimerit să fi primit o brânză bună-bună și o smântână bună-bună am încropit ceva asemănător cu ce făcea ea, doar că pe lângă alfa (brânza), omega (smântâna) și sarea eu am pus chimen, cimbru și fulgi de drojdie inactivă, nu pentru a revoluţiona ideea de brânză prin amestecarea ei cu ceva cu gust tot de brânză ci pentru că… (ba da, pentru revoluţionare, exact!). A ieșit o în-cân-ta-re. Și scriu aceste rânduri în toi de noapte după ce am dat gata trei tartine mari (patru, când e vorba de mâncare, şansa stă în numere pare şi mari) unse generos și jumătate din tot ce s-a nimerit să mai fie prin frigider. Şi-acum voi dormi pentru a visa că năvălesc turcii şi în timp ce toți fug ca potârnichile sau se luptă bravi eu nici nu fug şi nici nu mă lupt pentru că n-am cum. Am burta plină ochi, sunt fără scăpare, cum s-ar chema.

20151024_232309~2__1445721512_109.166.130.181(poză cu turcii pun mâine dimineață, da?)

Se poate

Deci (încep cu “deci”) eu, care în urmă cu nu mulți ani nu eram în stare să gătesc nici măcar un pilaf decent, mi-am transformat acum casa într-o fabrică de făcut mâncare și, mai mult de atât, m-am apucat și de agricultură. Agricultură biologică, organică, ecologică la mine pe… balcon. Mergând pe principiul “încercarea moarte n-are!”.

Și-am “încercat” așa:

– două etajere metalice din IKEA. Bifat.

– cutii de plastic, de depozitare, tot din IKEA. Bifat.

– pământ curat, frumos, negru, perfect, mustind de viață și plin de râme, adus de pe dealurile Prahovei, din zonă cu aer curat și cu foarte puțini locuitori pe metrul pătrat. Bifat.

– lopețele de plastic și stropitoare din arsenalul pentru joaca în parc a copiilor. Bifat.

– semințe de tot felul, luate așa: în primul rând, seminte de tomate. Multe. Seminte de tomate mici, de tomate mari, cărnoase, prunișoare, am luat de toate. Chit că toată lumea mi-a spus să iau răsaduri. Apoi seminte de marar, leuștean, pătrunjel, măcriș, ridichi, morcov și bonus, un mic arbore goji. Și arpagic. Bifat.

Și-având toate ingredientele pentru succes, m-am apucat de pus pământ, făcut șănțulețe, presărat semințe, udat, apoi verificat, zi de zi și cel mai mult dintre toate, m-am apucat de sperat.

Au ieșit ridichile, măcrișul, încântare maximă, mărarul, numai leușteanul și pătrunjelul nu ieșeau. Dezamăgire. Apoi am aflat că ies mai târziu. Pentru că eu întâi fac și apoi mă informez. :-D Au ieșit și roșiile, bucuria mea. Mici, firave, greu de imaginat că ar putea purta roșii mari cât palma mea. Sau de fapt mici, dar nici măcar așa. Am primit atunci cel mai frumos buchet de flori, sub forma unui mănunchi de răsaduri. Am adus alt pământ, cutii mai mari și le-am plantat.

Și am purtat tot felul de discuții pe seama lor. Drenajul, unde-i drenajul? Le-am scos, am pus făcut găuri în cutii c-o șurubelniță încălzită la flacără de aragaz, am pus pietriș, iar pământ, răsadurile, bețe de susținere și-am așteptat. Au făcut flori. Poze multe, bucurie maximă. Alte întrebări. Cum se vor poleniza? Poftim?! Dezorientare la fel de maximă însă ideile au venit și au sunat așa: să le polenizez eu, artificial, cu o pensulă din aceea de pictură. Sau mai bine, să le scutur. Le-am scuturat. Sau, ideal, să-mi țin degetele încrucișate și să aștept albinuțe rătăcite pe la etajul zece. Al unui bloc dintr-un oraș absurd de poluat… Mi-am ținut degetele încrucișate, au venit și albinuțele. Mult spus “au venit”, de fapt a venit una singură. Care a și murit la datorie. Răpusă mai precis de cei mici, într-un incontrolabil extaz.

Apoi a venit vremea recoltei. Pătrunjel cât de-o ciorbă, la fel și leuștean. Mărar de-o salată. Morcovi minusculi – să țin minte că au nevoie de pământ nisipos, la anu’ când iar m-oi apuca! Ridichi, deși răsăriseră primele, deloc. Dar cel mai important, am avut roșii. Și am încă, deși e septembrie. Mai am una singură, de fapt, dar ce contează, spun că “mai am”!

Morala poveștii ar fi că se poate. N-a ieșit totul perfect dar încercând, am văzut că se poate. Și că acolo unde teoria pare să spună nu, practica spune da. Da-da. :-)

***

Mai jos, ultima roșie. Iar aici, în albumul dedicat de pe Integraalia, pozele întregii povești. Și-am încălecat pe-o șa…

image

Comandăm pizza? Păi Fabio să fie!

De multă vreme îmi tot propun să scriu un articol în care să ridic în slăvi pizza de la Fabio.

După ce am comandat și de la Trenta și de la Pizza Hut și de la Bugatti, pot spune cu mâna pe inimă că nimic nu se compară cu Fabio pizza! În niciuna dintre dățile când am mâncat pizza de la ei feliuța de salam nu mi s-a părut cam veche, porumbul nu a fost altfel decât fraged iar sosurile… hmmm, păi sosul lor este din acela făcut din roșii zdrobite și asezonate, nu vreun ketchup mai mult sau mai puțin vișiniu și cu gust făinos!

Au și paste în meniu și focaccia, dar noi nu am luat până acum. Au și salate, dar abia azi am luat una cu cuscus, mai mult de curiozitate, ei bine nu m-au dezamăgit nici la capitolul acesta!

Iar când vine vorba de desert, au, printre altele, un tiramisu cu fructe de pădure și o mini-tartă cu ciocolată albă și cu fulgi de ovăz, o minune, nu altceva!

Concluzia? Fabio pizza, best pizza in town!

P.S. Și cred că sunt (printre) singurii care fac blat și din făină integrală!

1 2 3

7 8 9

Un fel de "dai un ban, da’ stai în față"…

Poate pentru că noi am crescut cu bălăceală în ape curgătoare (toată vara) sau în valuri (o dată pe an), nu ne-a impresionat până acum vreo doi ani ideea de piscină. Dar când copilul dă din mâini și din picioare la vederea apei frumos colorate și singura direcție în care pornește indiferent de câte ori l-ai suci, răsuci și păcăli este piscina, renunți la orice scepticism și mergi după cum ți se dictează…

Și uite-așa, din aproape în aproape, pornind de la magnetismul copilului pentru tobogane de apă și alte chestii fistichii am ajuns să considerăm piscina ca pe o opțiune pentru weekendurile călduroase din București.

Ieri am fost la Pescariu, la piscina inaugurată anul trecut și accesibilă publicului larg. Frumos. Chiar mai mult decât atât, o desfătare! Doar că am lăsat o grămadă de bani…

Pe scurt, exprimat în cifre, iată cum decurg lucrurile: intrarea este 100 lei / adult și 40 de copil. Prosoapele nu sunt incluse în preț: 10 lei bucata la care se adaugă 50 de lei “garanția” (nu am înțeles principiul, dar ce pot să spun, poate au fost cazuri când, folosite prea intens pe parcursul unei zile de piscină, unele s-or fi rupt…). Apoi vine mâncarea – pentru că nu poți să stai fără să mănânci. De la atâta bălăceală, de la pofta pe care ți-o fac platourile pe care le vezi aduse celor din jur, comanzi… Splendida pizza, înghețată cum nu am mai văzut, platouri reci, salate, băuturi anti-aging cu morcov și ghimbir, sunt toate acolo… delicioase – incontestabil! – și, e drept, nu mai scumpe decât în altă parte, dar adăugate la prețul intrării transformă – pentru muritorii de rând cel puțin – o zi de piscină într-o diminuare considerabilă a bugetului alocat până la următorul salariu…

La final, în loc de concluzii, trei întrebări retorice: Copiii s-au distrat, este drept? Suntem tineri, da? Muncim, nu-i așa? Quod erat demonstrandum!

P.S. Vlăduț a verificat și coșurile de gunoi. Nu m-am opus. Pentru că, la Pescariu, chiar și-acestea strălucesc de curățenie!

2 7 8

3 4 5

1 6 9