Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Sarmale, restaurantul Rawdia și un deshidrator, adică gustul copilăriei, gustul hranei vii și viitorul tehnologiei!

Gustul copilăriei mele este legat de sarmale. În primul rând de sarmale. Sarmale făcute de bunica mea, din carne adusă de la măcelarul care ne era prieten de familie, din orez pe care îl alegea ea cu mâna ei și din foi de varză desprinse din verzele murate, tot de ea, în fiecare toamnă. Noi le acopeream cu multă smântână și le mâncam împreună cu ceva ce se chema “hrean”, hreanul acesta fiind de fapt sfeclă roșie din belșug, amestecată cu foarte puțin hrean, astfel încât dulcele sfeclei să nu prindă decât un strop din iuțeala hreanului…

Având așadar gustul sarmalelor bucovinene adânc întipărit în minte, mă întrebam, anticipat deziluzionată, cu ce l-aș putea înlocui într-o alimentație raw-vegan, alimentație pentru care am optat de câteva luni bune. Vara a trecut, iată vine frigul, vin sărbătorile, așa că pe lângă torturi raw din fructe și bomboane la fel de raw, salate și fructe de tot felul, parcă s-ar impune și ceva de… MÂNCARE! Și uite așa, ieri, cu cățel și cu purcel, am pornit la restaurantul Rawdia, ca să vedem totuși ce putem mânca până… să ajungem la desert!

Bun, și așa cum spuneam, ieri am fost la Rawdia. Am ajuns, am debarcat, am intrat, ne-am uitat de jur împrejur și… am comandat! Chiftele, sarmale cu smântână, pâine cu semințe, ciocolată, lapte și suc. Da, nu este nicio greșeală! Am comandat chifteluțe – făcute din quinoa germinată! -, sărmăluțe din migdale, hrișcă, nucă, ciuperci, morcov, ceapa, mărar, pătrunjel, caju și usturoi, îmbrăcate în foi de viță, asortate cu smântână de caju, apoi pâine raw, ciocolată raw, cacao din lapte de migdale și suc din… spirulina! Și după ce am mâncat până la ultima firimitură tot ceea ce aveam în farfurie, am zis – exact așa cum o făcusem cu nu mult timp în urmă, la cofetăria Ostraw Vegan – DAAAAAA, SE POATE!!!

Da, se poate, iată că am făcut testul suprem și am ajuns la concluzia că sarmalele și hrana vie nu se exclud reciproc, dimpotrivă, pot merge mână în mână astfel încât să satisfacă gusturile și să șteargă toate rezervele oricărui aprig susținător al bucătăriei tradiționale și, foarte important, să încânte până și un mic mofturos de nici 5 ani!

rawdia

Și-acum c-am fost, am văzut și ne-a plăcut, am început, pe de o parte, vânătoarea de rețete, iar pe de altă parte pe cea de oferte de aparatură pentru bucătărie. Căutăm sarmaua ideală și deshidratorul cel mai bun, deshidrator care ne va ajuta să facem și noi, la rândul nostru, și pâine și clătite și multe alte bunătăți ce nu necesită nici plită și nici cuptor, ci doar inspirație și… un pic din tehnologia viitorului raw!

Pentru că, orice s-ar spune, într-o lume în care cântarul le este multora dușman iar statisicile ce vorbesc despre sănătatea populației sunt cutremurătoare, viitorul este cel al hranei vii!

Iar în lupta ce se va da între din ce în ce mai futuristele cuptoare incorporabile și deshidratoare, deshidratoare aliate cu singurele incorporabile ce vor rezista, în timp, pe piața cererii – frigiderele! – vor câștiga, oricât de sceptici am fi acum, cele din urmă!

hotpoint-ariston-fk-1041l-p20-x excalibur

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Surprinzătorul bulevard Primorski

Drept este că nici nu am călătorit foarte mult, dar faptul că de-a lungul unui singur bulevard poți găsi muzee, un teatru, un sediu al marinei, hoteluri, terase, restaurante, un parc imens, sedii de bănci, acces spre o zonă (deloc neglijabilă!) de promenadă, acces spre plajă și faleză, relicve dintr-un fost port, administrația a nu-știu-ce, un consulat, o fostă școală, o capelă, mi se pare un lucru demn de consemnat! Și vorbim aici de un bulevard îngust, cu doar două benzi, deci nimic spectaculos sau care să te facă să te aștepți la atâtea lucruri de văzut și colindat de-a lungul lui!

De reținut, după o primă zi: un restaurant care se cheamă la măicuțe, amenajat în ceva ce aduce cu o biserică, loc unde mâncarea este dumnezeiască – pe drept cuvânt! – și parcul imens despre care scriam mai sus, parc care te surprinde cu spectacole de teatru de păpuși, dansatori, cântăreți de jazz, expoziție de fotografie, skaters, un tip care doar cu niște tuburi de vopsea face niște desene cel puțin spectaculoase, un loc care este o replică a reliefului Mării Negre și unde hoarde de copii se cațără și se dau ca pe tobogan, o cișmea pentru copii, focuri de artificii… suficient pentru a ne face, de la mic la mare, să ne bucurăm că, de această dată, am ales să venim în Varna!

WP_20130824_035 WP_20130824_029

WP_20130824_030   WP_20130824_034

WP_20130824_051WP_20130824_056

WP_20130824_062  WP_20130824_060

WP_20130824_059 WP_20130824_068

În trecere prin Sinaia? Casa cu cerbi, un loc unde se mănâncă bine!

Noi am intrat acolo de foame. Ne întorceam în București dar tot uitându-ne pe dreapta și pe stânga și întrebându-ne unde să mâncăm – aici? hmmm, nu, hai mai mergi… acolo? nu, hai să mai vedem, parcă era o pizzerie pe vatră mai încolo… - am sfârșit prin a ne trezi la ieșirea din oraș. În disperare de cauză am zis să intrăm într-o benzinărie, să luăm niște sandvișuri, așa mai scutim și timp…

Bun… și-am oprit la un Lukoil micuț, am coborât din mașină, am văzut ceva ce am zis că sigur e vreo bombă unde dacă mănânci nu ți-e prea bine dup’aia, dar unde am intrat la bâzâiala lui Bogdan, ce-i acolo, ce-i acolo, nu vreau sandviș, vreau prăjiturăăăăă!!! Noroc cu copilul, altfel nu ne-am fi bucurat de niște bunătăți cum rar am întâlnit, acum dincolo de supa de pui care este demențială, un delicios bulz în vas ceramic, niște minunați cârnați de casă, am mâncat un desert care se cheamă ștrudel cu mere și înghețată, dar asemenea ștrudel zemos, îmbrăcat într-un foietaj atât de fraged și combinat, pe lângă înghețată, cu o cremă delicioasă de vanilie, eu nu cred că mai găsim!

Așadar vă recomand să vă opriți cu încredere la Casa cu cerbi, exteriorul nu îmbie cu nimic (dimpotrivă chiar!), dar e ca-n povestea cu broasca râioasă: broasca e de fapt un prinț!

1-002

Totu-i bine când se termină cu bine

Ieri a fost ultima zi de vacanță. Trezirea la 7 iar în loc de bună dimineața trasez direct sarcinile: Valentin la masă cu băieții, eu rămân să fac bagajele. Pleacă băieții, eu încep să adun haine de pe balcon, haine de pe scaune, haine din sertare, haine din dulapuri… Nu trece un sfert de oră, băieții apar sub balcon: mami, ne e frig, dă-ne hanorace! Bun, le scot din bagaje – fuseseră primele lucruri pe care le-am strâns – băieții se prezintă la ușă, le înmânez și-i spun lui Valentin că în 10 minute termin și vin după ei la masă. Pleacă băieții pentru a doua oară. Arunc într-o sacoșă încălțămintea, în alta cosmeticele și alte acareturi de prin baie, jucăriile într-o a treia pungă, grupez totul la ușă ca să fie ușor de dus la mașină, trag costumul de baie pe mine, un tricou și niște pantaloni și dau să plec. Ușa închisă. Mă întorc să iau cheia. De unde s-o iau nu prea eram sigură, deja totul fusese strâns iar eu nu dădusem peste ea… Iar ușa de la camera noastră (și probabil de la toate camerele din hotel), oricât de aberant ar suna, se deschide din interior DOAR cu cheia pe când din exterior printr-o simplă apăsare de clanță! O privire prin cele două camere goale îmi spune ceva ce, în contextul în care mă grăbisem să termin totul repede astfel să ajungem să mai facem o baie în mare înainte de somnul lui Vlad și implicit plecarea noastră, mă enervează la culme: cheia este la Valentin.

Iau loc pe un taburet și încerc să mă liniștesc cu gândul că Valentin știa că aproape am terminat, așadar văzând că nu vin sigur se va impacienta și va veni după mine. Și aștept. Și tot aștept… Îmi amintesc de pliantul de prezentare a hotelului, îmi vine ideea să sun la recepție să trimită pe cineva după el. Iau pliantul, găsesc numărul, în timp ce apelez văd că este și un număr de la restaurant, mă bucur intuind timpii câștigați, sun la restaurant, răspunde un băiat, pricepe imediat că sunt lady in distress (a se citi big stress), îmi spune că-l va anunța imediat. Mai aștept vreo 10 minute, timp în care cavalerul și cei doi prinți tot nu se profilează la orizont. Sun din nou. Băiatul mă roagă să sun la recepție, acolo se soluționează problemele cu cheile. Înțeleg imediat. Nu este vorba că acolo se rezolvă incidentele cu cheile, mi-ar fi spus-o de prima dată, ci pur și simplu s-a gândit – din tonul meu vizibil isteric – că cine știe ce l-o fi motivat pe soț de a închis bestia în casă… iar el, în calitate de reprezentant al hotelului, în mod cert nu va răspunde pentru eliberarea ei!

Îmi vine altă idee cu potențial salvator. Să ies pe balcon și să rog niște oameni care trec spre terasa restaurantului să-l caute pe Valentin – ușor de reperat având în vedere însoțitorii – și să-l roage să vină… Ies hotărâtă. Când ce  mi-e dat să văd?! Cavalerii mei se întorc! Din două vorbe, trag de urechi vinovatul – cum să scape nepedepsit?! – apoi hai la plajă!

La întoarcere, în timp ce încărca bagajele, Valentin mă întreabă unde am pus cheia de acasă, ca s-o avem la îndemână odată ajunși. Îi spun că nici pe aceea nu am văzut-o. Nu-i nimic, sigur o fi în mașină, în torpedou, dacă nu acolo, sigur este în cotieră, dacă nici acolo, probabil e căzută printre scaune. Hai să pornim, cel mic e deja mârâit, noi deja obosiți, nimeni nu mai are chef de căutat.

11,30 – plecăm. 18,30… ajungem. 7 ore pentru un drum de maxim 4. Am avut de toate. Drum în lucru, porțiuni de drum foarte aglomerate, copii sâcâiți, cauciuc dezumflat. Trecem pe la un bancomat să vedem dacă mi-a intrat indemnizația. Ca să ajung la card, dau la o parte jumătate din lucrurile din portbagaj, îl pusesem tocmai în geanta cea mai mare… Nu contează, bucurie mare când văd că banii au intrat. Acum relaxați – parcăm în fața blocului.

Și aici a început partea a doua la episodul de dimineață…

Caută tu în rucsac, eu caut în geanta de umăr. Ai găsit? Nu… Tu? Nu. Hai să dăm covorașele la o parte. Nimic. Hai să tragem scaunele. Nimic. Hai să demontăm scaunul lui Vlăduț, poate i-am dat-o să se joace și este pe sub husă. Nu-i. Îl sun pe tata. Tata care nu este nici măcar în țară, dar care are oricând idei salvatoare. Brainstorming… Hmmm, spargem ușa sau… ce facem? Valentin îl sună pe fratele lui. Frate care are o cheie de la apartament, dar… nu este în București. Decidem. Valentin va merge după fratele lui (aproape 4 ore de mers cu mașina) timp în care eu voi rămâne cu copiii în parc și vom mânca pe undeva. Dau să iau niște haine să îi schimb. Deschid din nou geanta cea mare, scormonesc pe acolo. Valentin vine lângă mine. Uite-o! Unde, unde??? A naibii cheie, era chiar în buzunarul din care, cu puțin timp în urmă, scosesem cardul pe care trebuia să îmi intre indemnizația…

Zăpăciți…

key_chain