Canapeaua, bat-o vina!

Avem niște canapele superbe. Cel puțin așa spune toată lumea care vine la noi. Sau cel puțin erau și cel puțin lumea așa spunea…

Povestea lor începe în anul de grație 2007, cu noi tineri, îndrăgostiți, nesăbuiți și…. -n plină renovare a casei. Iar unde toată lumea ne spunea că vom trece prin nenumărate certuri până să cădem de acord asupra gresiei, faianței, parchetului, robinetului, clanței și mărimii apometrelor, la noi totul funcționa ca uns. Așa a fost și cu canapelele, ne-am luat ca de fiecare dată de mână și am pornit periplul printre stofe, mânere, accesorii, cu-aceeași abordare matură, chiar prea matură pentru un cuplu atât de tânăr, concretizată în: el: “mie îmi place, ție?”, eu: “mie nu…”, el: “hai mai departe!”, apoi același lucru, dar inversat și tot așa până la momentul: “el: ce spui de asta?”, eu: “da, asta da!”, el: “hai atunci!”.

Iar “hai atunci!” a rezultat într-o sufragerie umplută ochi cu două fotolii, două canapele, ambele extensibile, una de trei locuri, una de două, superbe, crem, cu mânere negre, bonus o masă din același lemn negru, lucios!

Dar până la “umplută”, lucrurile au mers așa: după două zile de la momentul alegerii, au venit și canapelele. La parterul blocului. Frumoase, impecabile, n-a fost om să nu treacă atunci și să nu se uite cu jind! Doar că, prețul transportului, și așa piperat, s-ar fi dublat dacă ni le și urcau până la ușă… de înțeles de altfel, până la etajul 10 e cale lungă intr-un bloc cu liftul mai mult decât neîncăpător!

Și-așa că am sunat un prieten. Concretizat în persoana cumnatului, venit pregătit și c-o abordare “hei rup”, foarte lăudabilă și perfect adaptată momentului. Urcarea a fost înțelept gândită așa: începem cu canapeaua mare, că-i cea mai grea, continuăm cu cea mică, apoi ne relaxăm ducând fotoliile și încheiem liniștiți cu masa, care oricum încape în lift.

Canapeaua mare. Entuziasm la cote mari. Primul etaj. Băieți veseli și încântați să-și etaleze forța fizică. Etajul doi. Trei. Patru. Un pic de transpirație. Și-o pauză de glume. Cinci. Șase. Un pic de îndoială vis-a-vis de ce are să urmeze dar e doar un moment trecător. Șapte. Greu dom’le până la opt. Cu chiu cu vai până la nouă. Piatra de încercare, zece. Suflări sfârșite și-o canapea mai mult trântită la ușă decât depusă cu menajamente, așa cum la parter solicitasem de la cei însărcinați cu livrarea…

Canapeaua mică. După vreo o jumătate de oră, coborâm după ea. Pe undeva, cu gândul ascuns că poate a furat-o cineva. Ce naiba, oricum aia mare e apocaliptic de mare, e și extensibilă, ține loc și de paturi (mai multe, unite între ele, king size chiar!), hai să o însoțim doar cu fotolii, ce-ar fi oare, ia spune, hai!

Dar n-a furat-o nimeni deci ne simțim datori să ne înhămăm și la ea… Băieții sunt dezumflați, eu fac încercări lamentabile de-a le ține moralul o idee mai sus de nivelul (sinucigaș) al mării. Pauze la fiecare etaj. Dar nu pauze de lăsat jos canapeaua semi-gigant și sporovăit în picioare și veseli lângă ea, ci pauze cu ei trântiți, plini de lehamite, pe plasticul neprimitor dar “nu-mai-contează” de pe ea…

Fotoliile. Le-am urcat și pe ele, dar la vreo jumătate de zi distanță. Jumătate de zi pe care am petrecut-o pe ele, stând de pază acolo la parter și nu la 10, deși valoarea canapelelor lăsate la ușă era inestimabil mai mare – reconfortant însă gândul că orice hoț s-ar da bătut nu mai departe de etajul 8…

Pe seară, toată mobila e la ușă. Hai s-o băgăm și să scăpăm de ea. Dar de la “hai” și până la privit la televizor așezați confortabil în ea, mai e încă o cale lungă. La fel de lungă. Canapelele nu intră pe ușă. Oricum am încerca. Poate să scoatem televizorul pe hol? Ar fi o idee, da… O ultimă fărâmă de rațiune ne spune să le desfacem: sunt canapele extensibile, fără perne și, cu cadrul desfăcut, poate or intra… Scoatem plasticul protector. Îl smulgem cu ură, mai bine spus, apoi dăm la o parte pernele – lungi cât o zi de post, de fapt cât un an, un an de post negru, să ne-nțelegem, da?! – și după nenumărate încercări și repoziționări, sufrageria le primește cu-n entuziasm proporțional cu… disperarea noastră.

Anul 2014. Canapelele sunt colorate cu marker permanent, demult ne-extensibile, în afară de șevalet au servit pentru orice, de la paturi de copii și până la scaune de masă, tot pentru copii, mergând apoi mai departe până la trambuline, loc de depozitare și, să nu uităm, culcuș confortabil pentru câine… Tot zicem să le înlocuim dar cine, cine se încumetă să le mute mai mult de-un metru, iar asta din rațiuni de aspirat?!

Sub semnul împrumutului

Prin 2004, Shania Twain era în topuri cu o melodie ale cărei versuri sunau așa:

We live in a greedy little world / that teaches every little boy and girl / To earn as much as they can possibly / then turn around and spend it foolishly / We’ve created us a credit card mess / We spend the money that we don’t possess / Our religion is to go and blow it all / So it’s shopping every Sunday at the mall […] / When you’re broke go get a loan / Take out another mortgage on your home / Consolidate so you can afford / To go and spend some more when you get bored…”

N-aveam pe atunci credite făcute dar nici mult timp nu a trecut până să ne începem periplul printre rate, grafice de rambursare, drumuri la bancă, timp pierdut la ghișee apoi considerabil mai puțin în fața monitorului, dar cu aceleași implicații de pierdere.

Am început entuziasmați cu un credit de nevoi personale și ne-am renovat cap-coadă apartamentul, apoi am făcut altul pentru a ne lua mașină. Mașina am vândut-o, am închis creditul, dar am făcut altul, pentru altă mașină. Apoi au urmat două imprumuturi nebancare la Provident, mici, dar tot imprumuturi se cheamă. Totul culminând cu două carduri de credit, carduri care s-au dovedit, de departe, cea mai neinspirată alegere…

Uitându-mă înapoi, mă tot întreb dacă am fi putut proceda altfel. Dacă în loc să facem o renovare totală am fi făcut lucrurile pe bucăți, azi termopan, mâine faianța din baie, peste o lună plăci de izolare și gresie în bucătărie, abia peste un an parchet nou și tot așa… apoi dacă în loc de două mașini schimbate ne-am fi mulțumit cu una, dacă în loc de-a face credit online la Provident aș fi împrumutat pe termen mult mai lung și fără nicio dobândă de la tata iar dacă în loc să ne întindem la nesfârșit în baza cardurilor de credit am fi ales să facem lucruri mai mici și în realitate cu-adevărat reconfortante.

Mă întreb, dar nu am un răspuns. Bunicii nu s-au împrumutat ca să își ridice casa iar pe vremea străbunicilor tot ce se făcea era din bani agonisiți și nu pus sub semnul parafelor, giranților și garanțiilor materiale. Cum și de ce ne-am schimbat noi, nu știu așadar să spun…