La colț. Dialectică

Potoliți-vă, am zis! Eu zic, eu aud. Și ce-mi vine în minte la spartul târgului, după ce ani de-a rândul mi-am crescut impecabilii dându-le impresia că totul e permis? Să-i întreb cum se face că la grădiniță stau ca sfinții. Păi ne pune la colț. (Colț?! În ce secol trăim?! Unde e Alfie Kohn?! Cu prosteștile pedepse și recompense nu era de-ajuns?!) Dar ca să nu las impresia că-s gata să merg să strâng educatoarele de gât și ca să-mi și arunc un ochi fugar pe eficacitatea sistemului cu iz de sadism, lansez, de test, provocarea. Ce-ați zice dacă am avea și noi acasă un colț? Pauză. Stupoare. Și le zic afabilă să și-l aleagă pe care-l vor. Pornesc cam deconcertați (asta ori ne pedepsește, ori e mărinimoasă, că n-am înțeles…), dar probabil simțindu-mă că mă amuz, începe o căutare de parcă ar fi scormonit după ouă de Paște. Al meu, ăsta-i al meu, eu vreau aici! (Dar unul pentru amândoi, nu e de-ajuns?!) Eu aici, eu aici! Ba nu, haide aici, pe hol, să stăm față în față, și să putem să vorbim! (am impresia că ei cred că le dau și o minge și pictez și-un teren între ei!)

Îi mai las să se lămurească în legătură cu colțurile și să și le găsească pe cele mai rotunde și confortabile, în timp ce eu continui să mă întreb cum o fi la grădi, oare îi ține în picioare? Cu fața la clasă? Cu spatele? Pe un scăunel? Au voie să meargă la toaletă? Chem sau nu chem protecția copilului? Invoc sau nu răul tratament? Și în timp ce eu disecam problema, îi aud numărând. A, s-au apucat să se joace de-a v-ați ascunselea. E bine că știu că acasă n-am face asemenea enormități. Adică ne mai supărăm, mai țipăm, ne mai bat vecinii în țeavă dar în rest, funcționăm pe principiile buruiana veselă și space, the final frontier. Și mă duc să vorbesc cu ei ca să mai aflu ce și cum. Când colo, surpriză! Ostaticii în scopuri educaționale se pedepseau de zor! Unul stătea fericit în colțul îndelung ales iar celălalt număra, peltic și chiar și mai fericit! Unspezete, doispezete, mami vine ce? (Adică ce urmează. Păi cred că urmează să vă pedepsesc de-a dreptul, și asta pentru simplul motiv că vă place-atât de mult să vă pedepsiți!) Celălalt, pedepsitul, răspunde încurajator – treizprezece! – și realizez uimită c-ar sta acolo pân’ la infinit…

Plec iar ca să-mi dau minții timp să percuteze ce am văzut. Când mi-au zis de grădi, păreau îngroziți, dar acum le place nevoie mare, deci eu ce să fac acum că m-am apucat să vorbesc înainte de a gândi?! Trag cu urechea să văd pe unde au mai ajuns și mă apropii cu un castron, să-i mai dau câteva linguri de supă prizonierului peltic. Când îl aud pe cel mare somându-mă să plec, că-n timpul pedepsei nu se mănâncă! Poftim?! Și cu acel poftim?! fluturându-mi prin fața ochilor precum eșarfa roșie în zi de sfânt Fermin, mă retrag și aștept. Și-l aud explicându-i celui mic că vor proceda așa: după fiecare pedeapsă, se va mânca, câte un măr, o banană, orice, dar se va mânca. Parcă și văd morcovul portocaliu și trăsurica trasă de măgar, imaginea a tot ceea ce eu n-am apreciat și nici vreodată n-am să apreciez, unde mai pui că în ritmul teribil în care se tot corectează unul pe celălalt, vor ajunge obezi! E tot mai complicat. Cum să-i opresc fără să dau impresia că ce se întâmplă e de-a dreptul ciudat? Și, ce de obicei, aleg calea firii… Adică i-am lăsat să se pedepsească până s-au plictisit. Și văd că nu i-a mai apucat. Și-acum sunt curioasă cum li se vor mai părea pedepsele de la grădi, poate încep să le ia în glumă și mă aleg cu vreo educatoare pe cap, să vezi atunci discuție “constructivă” și edificatoare despre haos vs. reguli și metode cu rezultat!

Azi tot eu m-am învins

Ce fac în zile din alea când vin gânduri aiurea peste mine? Le ignor. O dată, de două ori, de trei ori, de o mie de ori, de câte ori trebuie. Și-mi fac reguli. Multe reguli. Nu funcționează așa? Nu-i nimic, îmi fac și mai multe reguli. Și mă țin de ele, chit că-mi vine să le dau naibii și să mă las în voia lucrurilor și să fac ce simt și să zic ce simt și să simt tot ce-i de simțit și să nu mă opresc până nu ajung la punctul la care oricum n-aș mai putea să simt.

Până la urmă, e o confruntare. Suntem care pe care, cine învinge, eu sau haosul din inima mea?

Azi am învins eu. Teritoriul meu, deci regulile mele.

Și iată imaginea zilei. Asta ca să încheiem într-o notă veselă, de sărbătoare. Sărbătorim faptul că și astăzi, tot eu (m-)am învins.

image