Chipurile la mare, la soare…

Dimineața, devreme.

– … neața… Ce faci așa, cu noapte-n cap?

– Încerc să fac o rezervare.

– Ce cauți?

- Last minute holidays.

– …

– Turcia. Noi n-am fost niciodată în vacanta in Turcia... Verifici tu pașapoartele?

… (verific pașapoartele).

– Am găsit mai multe variante. Te uiți și tu?

– Pașaportul meu e expirat.

– …. n-avem timp să-l reînnoim. Hai atunci în Grecia, ce zici, să caut vreun last minute Grecia?

– Eu zic să mai dormim.

Eu dorm, el caută.

Câteva ore mai târziu, ne dăm din nou binețe. Eu roză ca o floare, el cu ochii înroșiți.

– Hai să facem bagaje.

– (?!?!?!?!) Hai…

Și uite-așa, hei-rup, hei-rup, urmează o jumătate de oră de genul “cooperativa munca în zadar”, noi facem teancuri, copiii trag de ele, noi îi abțiguim, lor nu le pasă și, pe la orele 9 trecute fix, pregătiți ca pentru o mutare în casă nouă și nu pentru o vacanță, încărcăm în mașină un vagon de haine și de alte nimicuri și băgăm, în sfârșit, cheia în contact.

Patru ore de drum zboară ca gândul, jucăm fazan, numărăm motociclete, stâlpi, panouri solare, floarea soarelui, avioane, nori și gânduri mai mult sau mai puțin răzlețe. Suntem ca și ajunși, mai avem doar de găsit hotelul.

O oră și jumătate mai târziu, suntem … tot în căutarea hotelului. GPS inutil, hartă la fel, telefoane date la recepție – la fel de inutile, nu din cauză de bariere lingvistice sau de dezinteres sau lipsă de amabilitate a staff-ului ci din cauză de lipsă de coordonate logice și precise din partea turiștilor. Noi adică.

După altă jumătate de oră de drumuri la fel de haotice, lucrurile par să se lege între ele și descindem transpirați la poarta raiului. Poartă a raiului unde întrebăm de recepție dar ni se spune că o recepție nu există, acolo nefiind un hotel. Da’ ce #%*¥?!#%¥ e (vă rugăm frumos să ne spuneți), că în rezervare așa-i zice?!

Dincolo de neînțelegerea (asupra) cuvintelor, mai trecem prin 10 verificări, 10 transpirații, alte 10 încercări nereușite de a potoli micii împielițați și, deja sleiți de efort, suntem conduși spre ceea ce-a fost rezervat.

Dar cum cine râde la urmă, râde mai bine, așa ne-au râs și nouă ochii brusc scăldați în lumina a mai bine de 100 de metri pătrați de spațiu perfect și impecabil și neasemuit și inimaginabil, feng-shui și artă și tehnologie toate la un loc, de-am stat privindu-ne și întrebându-ne mirați: și-acum ce facem, mai mergem și… la plajă?!

Totu-i bine când se termină cu bine

Ieri a fost ultima zi de vacanță. Trezirea la 7 iar în loc de bună dimineața trasez direct sarcinile: Valentin la masă cu băieții, eu rămân să fac bagajele. Pleacă băieții, eu încep să adun haine de pe balcon, haine de pe scaune, haine din sertare, haine din dulapuri… Nu trece un sfert de oră, băieții apar sub balcon: mami, ne e frig, dă-ne hanorace! Bun, le scot din bagaje – fuseseră primele lucruri pe care le-am strâns – băieții se prezintă la ușă, le înmânez și-i spun lui Valentin că în 10 minute termin și vin după ei la masă. Pleacă băieții pentru a doua oară. Arunc într-o sacoșă încălțămintea, în alta cosmeticele și alte acareturi de prin baie, jucăriile într-o a treia pungă, grupez totul la ușă ca să fie ușor de dus la mașină, trag costumul de baie pe mine, un tricou și niște pantaloni și dau să plec. Ușa închisă. Mă întorc să iau cheia. De unde s-o iau nu prea eram sigură, deja totul fusese strâns iar eu nu dădusem peste ea… Iar ușa de la camera noastră (și probabil de la toate camerele din hotel), oricât de aberant ar suna, se deschide din interior DOAR cu cheia pe când din exterior printr-o simplă apăsare de clanță! O privire prin cele două camere goale îmi spune ceva ce, în contextul în care mă grăbisem să termin totul repede astfel să ajungem să mai facem o baie în mare înainte de somnul lui Vlad și implicit plecarea noastră, mă enervează la culme: cheia este la Valentin.

Iau loc pe un taburet și încerc să mă liniștesc cu gândul că Valentin știa că aproape am terminat, așadar văzând că nu vin sigur se va impacienta și va veni după mine. Și aștept. Și tot aștept… Îmi amintesc de pliantul de prezentare a hotelului, îmi vine ideea să sun la recepție să trimită pe cineva după el. Iau pliantul, găsesc numărul, în timp ce apelez văd că este și un număr de la restaurant, mă bucur intuind timpii câștigați, sun la restaurant, răspunde un băiat, pricepe imediat că sunt lady in distress (a se citi big stress), îmi spune că-l va anunța imediat. Mai aștept vreo 10 minute, timp în care cavalerul și cei doi prinți tot nu se profilează la orizont. Sun din nou. Băiatul mă roagă să sun la recepție, acolo se soluționează problemele cu cheile. Înțeleg imediat. Nu este vorba că acolo se rezolvă incidentele cu cheile, mi-ar fi spus-o de prima dată, ci pur și simplu s-a gândit – din tonul meu vizibil isteric – că cine știe ce l-o fi motivat pe soț de a închis bestia în casă… iar el, în calitate de reprezentant al hotelului, în mod cert nu va răspunde pentru eliberarea ei!

Îmi vine altă idee cu potențial salvator. Să ies pe balcon și să rog niște oameni care trec spre terasa restaurantului să-l caute pe Valentin – ușor de reperat având în vedere însoțitorii – și să-l roage să vină… Ies hotărâtă. Când ce  mi-e dat să văd?! Cavalerii mei se întorc! Din două vorbe, trag de urechi vinovatul – cum să scape nepedepsit?! – apoi hai la plajă!

La întoarcere, în timp ce încărca bagajele, Valentin mă întreabă unde am pus cheia de acasă, ca s-o avem la îndemână odată ajunși. Îi spun că nici pe aceea nu am văzut-o. Nu-i nimic, sigur o fi în mașină, în torpedou, dacă nu acolo, sigur este în cotieră, dacă nici acolo, probabil e căzută printre scaune. Hai să pornim, cel mic e deja mârâit, noi deja obosiți, nimeni nu mai are chef de căutat.

11,30 – plecăm. 18,30… ajungem. 7 ore pentru un drum de maxim 4. Am avut de toate. Drum în lucru, porțiuni de drum foarte aglomerate, copii sâcâiți, cauciuc dezumflat. Trecem pe la un bancomat să vedem dacă mi-a intrat indemnizația. Ca să ajung la card, dau la o parte jumătate din lucrurile din portbagaj, îl pusesem tocmai în geanta cea mai mare… Nu contează, bucurie mare când văd că banii au intrat. Acum relaxați – parcăm în fața blocului.

Și aici a început partea a doua la episodul de dimineață…

Caută tu în rucsac, eu caut în geanta de umăr. Ai găsit? Nu… Tu? Nu. Hai să dăm covorașele la o parte. Nimic. Hai să tragem scaunele. Nimic. Hai să demontăm scaunul lui Vlăduț, poate i-am dat-o să se joace și este pe sub husă. Nu-i. Îl sun pe tata. Tata care nu este nici măcar în țară, dar care are oricând idei salvatoare. Brainstorming… Hmmm, spargem ușa sau… ce facem? Valentin îl sună pe fratele lui. Frate care are o cheie de la apartament, dar… nu este în București. Decidem. Valentin va merge după fratele lui (aproape 4 ore de mers cu mașina) timp în care eu voi rămâne cu copiii în parc și vom mânca pe undeva. Dau să iau niște haine să îi schimb. Deschid din nou geanta cea mare, scormonesc pe acolo. Valentin vine lângă mine. Uite-o! Unde, unde??? A naibii cheie, era chiar în buzunarul din care, cu puțin timp în urmă, scosesem cardul pe care trebuia să îmi intre indemnizația…

Zăpăciți…

key_chain