(galben-pai și dincolo de curcubeu)

Teoretic dorm dar practic stau cu ochii lipiţi de tavan. Plouă. Și ascult cum plouă. Strop peste strop pe tabla de la pervaz. Se luminează camera când fulgeră, apoi vine tunetul și cum Humorul e într-o covată, pare că nu se risipește ci stă să se adune cu următorul și următorul și tot așa până s-or răzleți norii și se va face loc să se ducă, în sus.

Stau și ascult cum plouă și mă gândesc că mâine în curte frunzele merilor vor fi chiar mai verzi și zmeura mai cu chef să se coacă. Și că mâine voi merge în oraș să-mi cumpăr o pungă de pufuleţi. Nu ca sa-i mănânc ci ca sa-i lipesc între ei așa cum am văzut că se joacă cei mici umezindu-i la capete și prinzandu-i șirag. Și să fac un pufulete fără sfârșit care să mă lipească pe mine de un loc despre care mi se tot spune, mereu, că n-are cum fi al meu.

Nimeni nu face lucrurile mai bine decât tine? Ai o problemă.

Eu am o problemă adică. Una mare. Merge copilul la un loc de joacă împreună cu altcineva? Mă gândesc că va transpira și că va ieși apoi afară și-mi va răci. Nu contează că nu răcește mai des decât o dată la doi ani și că în mod normal, iarnă fiind, aleargă ca bezmeticul prin parc și apoi bea apă rece bocnă, dacă nu e cu mine, sigur va transpira și va răci. Chiar și de la cel mai banal și ușor vânt.

Urmează să lipsească mai mult de două-trei ore? Complicat. Înseamnă că va fi nevoie să și mănânce. Ce va mânca? Vreau să mănânce doar cum îi dau eu, pâine de casă unsă cu ceva făcut tot în casă și supă de casă și fructe de un anumit fel, stoarse într-un anumit fel în combinații stabilite la fel. Nu vreau să mănânce pufuleți. Nu mai contează că îi dau și eu. Dacă sunt cumpărați de mine, e suficient pentru a-i transforma dintr-o bombă de conservanți în ceva absolut sănătos.

A mers copilul la un an și șapte luni la creșă? I-am făcut educatoarei creierul praf. Stăteam acolo ca să fiu sigură că nu plânge, că nu rămâne cu vreo traumă, că doarme liniștit, că participă la joc, că nu e trist, că nu e izolat. Prima dată când a rămas și pentru somnul de prânz, am înmânat o listă cu instrucțiuni. Și două girafe, una mare și una mică, preferatele lui, dar nu din pluș ci din plastic, un pericol și pentru el și pentru copiii din jur. Dar erau preferatele lui iar educatoarea trebuia să îi ignore pe toți ceilalți și să îl adoarmă pe al meu cu girafele, apoi să i le ia iar când l-ar fi văzut că se foiește și dă semna că s-ar trezi, să le așeze înapoi pe pernă, lângă obrazul lui. Și, revenind la listă, ei bine pe listă erau însemnați pașii pentru a-l adormi, de la a-l spăla pe dinți până a sta aplecată peste capul lui, spunându-i cu blândețe că mami e plecată cu tramvaiul (tramvaiul era elementul cheie, gândul în sine de a merge cu tramvaiul era liniștitor pentru copil) și că se va întoarce tot cu tramvaiul și că îi va aduce o jucărie sau ceva bun. Și-i aduceam. În fiecare zi, o jucărie sau ceva bun. Nu conta că altora le interziceam asemenea gesturi, susțineam sus și tare că nu aduc decât probleme, că nu încurajează decât atașarea de obiecte și de gesturi, ca să nu mai zic de comportamentul condiționat, eu le făceam și punct.

Și dacă veni vorba de comportament, să nu uit să mai povestesc ceva. Despre al meu. Clacam. La intervale regulate, clacam. Și nu mai judecam nici suficient de departe încât în asemenea momente să mă închid în baie ca să nu mă vadă copilul plângând. Dădeam un mini (maxi…) spectacol și apoi o luam de la capăt, împrospătată, cu impresia că nu s-a observat nimic. Teribil. Știu, și știam și atunci. Și știu și acum.

A, și apoi pretențiile despre cum să i se vorbească și cum să vorbim între noi. Neapărat adaptat vârstei lui, cu înțelegere, deschidere, fără vocabular violent, fără acuze, fără ironii, fără abuz. Am făcut-o mereu? Mi-e și groază să-mi amintesc de câte ori nu.

A crescut copilul, mâine se fac șase ani. La al doilea am slăbit hățurile, l-am lăsat mai liber, n-am mai căzut dintr-o extremă în alta, ba atenție infinită ba dezastru absolut. Dar tot mă mai trezesc dând directive, încercând să-i feresc de alții și de un mediu care nu-i cel mai bun, tot mai am impresia că dacă nu sunt în grija mea (sau chiar și în lipsa mea de grijă) nu va ieși nimic bun.

Cum ar veni, mă tratez. Sau încerc. Despre rezultat, îmi vor vorbi ei, când vor fi mari. Doar că atunci va fi cam târziu…

Alternativa la covrigei și sticsuri sau despre “Nothing goes away until…”

Uneori stau și mă întreb de ce a fost nevoie să se ajungă la un diagnostic de diabet pentru a învăța să facem lucrurile așa cum trebuie. Impresia că nu avem timp, marketing-ul care ne păcălește cu 0 conservanți duc la o comoditate care ne lipsește și de plăcerea de a face lucrurile și de bucuria de-a le vedea împlinindu-se.

La una dintre ședințele de acupunctură la care am fost cu Bogdan găsisem scris pe tabla din cabinet: Nothing goes away until it teaches us what we have to know. Presupun că așa este. Altfel acum aș fost la Mega Image cumpărând cine știe ce covrigei sau sticsuri sau alte “minuni” ce sunt numai bune de ronțăit prin parc.

Recunosc: dacă nu ne-ar fi ajuns cuțitul la os, într-o lume în care poți cumpăra orice nu mi s-ar fi părut atât de important să-mi cresc copilul în spiritul mâncării făcute în casă. Iar în aceste vremuri în care totul este ultra-procesat, o educație a alimentației corecte va fi, à la longue, cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi.

***

Mai jos sunt poze cu experimentul culinar de astăzi. Rețeta poate fi găsită aici, pare ceva elaborat dar de fapt se macină niște semințe, se amestecă împreună cu apă, sare, ulei și făină într-un aluat (care seamănă cu cimentul…) ce se taie în forme și se coace la cuptor.

P.S. Pufuleții însă nu am habar cu ce i-aș putea înlocui. Open-mouthed smile

1 2 3

5 6 7

 10 8 9

11 12 13

15  16