The Babysitters, un excelent film execrabil

The Babysitters e un film de mâna a zecea. Cu o povestioară banală – o liceană care are grijă de copiii unei familii și sfârșește construindu-și o rețea de prostituție -, cu niște actori despre care la o primă vedere am spus că sunt singurii care s-au prezentat pentru rolurile unui film cu buget cât o chiflă de hamburger și cu niște “răsturnări” de situație de-a dreptul previzibile, filmul s-ar cataloga drept o mare pierdere de timp.

Nu e chiar așa. Dacă e să fac bilanțul momentelor jenante vs. cel al momentelor foarte bune, cred că sunt mai multe din ultima categorie. Copila aceea deșirată are un farmec al ei, mai ales în prima parte. Are un fel frumos de-a privi, de-a tăcea, de-a aștepta și de a-și trece degetele prin păr. Nu e cochetă, nu e sprințară, nu o interesează tinerii de-o vârstă cu ea (foarte bun momentul cu puștii aceia râzând prostește cu gurile pline de cartofi prăjiți!) și, aparent, vine dintr-o familie normală. Normală în sensul că locuiește într-o casă ordonată, părinții nu sunt divorțați (faptul că unul stă la televizor iar celălalt la calculator, în biroul amenajat în pivniță, nu pare a avea și alte implicații) și se preocupă de ea fără însă a-i impune lucruri. Totul e cum trebuie. Atât de cum trebuie încât pare bizar că în aventura în care intră într-un fel aproape tâmp, nu-și pierde capul. Nu din dragoste, cel puțin. Și nici măcar pentru bani. Bani câștigați ușor, care se strâng repede, mulți, fără consecințe. Nu-și ia lucruri, nu are nevoie de haine, nu, pur și simplu îi strânge. Fără scop, fără planuri. Prietenele își iau toate nimicurile pentru care nu primesc bani de la mama și de la tata, ea rămâne la fel. Filmul dă, în două rânduri, o morală. Ar fi, pentru toți, nevoia de altceva, de evadare, de un strop de putere. Bărbații își înșeală soțiile ofilite cu niște adolescente, copilele acelea prind dintr-o dată curaj, nu mai sunt mărunte, anonime, devin importante. Și mai primesc și bani. Viața tuturor s-a colorat. Probabil. Eu, din film, am rămas cu o întrebare. Cum faci, ca părinte, pentru a-ți învăța copilul să trăiască în/cu/de plăcere, cu drag, cu dragoste? Cum jonglezi cu timpul tău, cu banii, cu înțelegerea pe care o ai, cu deschiderea, cum modelezi exemplul care ești în așa fel încât să-i arăți că a trăi nu e nici pe departe o înșiruire searbădă de zile și de nemulțumiri ce se echilibrează, ocazional, prin rătăciri? Mm? Cum faci?

De dincolo de piele

Intenționam să scriu un articol despre industria parfumurilor online pornind de la întunericul senzual imaginat de Arpino, transpus în imagine într-o memorabilă scenă a unui tango și ajungând până la “Parfumul” lui Süskind, cartea simbol a unei generații de veșnic rebeli.

Intenționam să inserez o notă despre prostituatele care fac lap-dance și care, în perioada fertilă fiind, primesc bacșișuri mai mari: zice-se că, chiar printre valuri de fum și aburi de alcool, parfumul femeii aflate în rut se simte cu totul altfel decât în restul zilelor… fel de lună plină venită ca o desăvârșire, după banalul crai-nou.

Intenționam să scriu despre femeia Egiptului Antic, eterna cleopatră ce mirosea a ulei de trandafir și de migdale și-a miere și-a vin și-a scorțișoară, despre conurile cu esențe balsamice care topindu-se în păr îi parfumau fața, despre petalele de flori din apă, apoi despre miresele indiene ce-s învățate ca din noaptea nunții să-și ungă corpul cu esențe de tuberoze, garoafe și patchuli, condimentate cu piper negru, santal, cuișoare și cardamom…

Intenționam. Până să dau peste următoarea afirmație: “O femeie care nu poartă parfum nu are viitor”. Bufnesc în râs și caut să văd cui i-aparține sentința fără drept de apel. Cui? Surprinzător (sau tocmai că nu!), lui… Coco Channel!

Deci las teoria și cuvintele mari deoparte și continui încercând, post mortem, să-i dau un pic peste nas: o femeie poartă parfum exact și tocmai atunci și mai ales când nu are “viitor”! Cu cât e mai nesigură în legătură cu ziua de mâine, cu-atât e mai mult parfum impregnat în pielea ei și-așa ea poate mai bine s-arate ceva, să fie ceva, să spună ceva, s-atragă ceva, să fie, într-un cuvânt, mai mult și de fapt altceva decât e ea!

Un parfum Givenchy e-un parfum Givenchy, (îl) recunoaștem, da! Dar la sfârșitul zilei, parfumul purtat rămâne un simplu parfum, restul însă… e ea. E Ea, femeia. Curată, clară, perfectă și-abia atunci, mai mult ca oricând, cu-adevărat stăpână pe ea. Pe ea și pe orice-ar urma.