Ștefănică și Dienuța

Ca pretext pentru a scrie despre anunțuri la pijămăluțe pentru copii și oferte la treninguri, să povestesc despre cum se distrau Ștefănică și Dienuța – în speță fratele meu și cu mine – mici fiind.

Noi, mici fiind, rămâneam mult singuri acasă. Bunicii și tata plecau la școală, mama la combinat iar noi ne vedeam brusc stăpâni pe o casă uriașă, parter și etaj, opt camere și dependințe toate la dispoziția noastră. Și profitam de ele la maxim. Fratele își aducea din șură burghiul și alte scule, eu dădeam atacul în șifonierul bunicii, apoi în cel al mamei. Scoteam rochiile și le îmbrăcam pe rând, ba unele cu flori, ba unele cu modele geometrice, îmi puneam pălăriile, broșele cu puf, mărgele, cercei, pantofi, sandale, nimic nu rămânea neprobat, deși le știam pe toate până la ultima cusătură. Apoi treceam și la cămășile de noapte, ale bunicii mai conservatoare, mai simple, din bumbac și cu volane, ale mamei mai fistichii, din voal, dublate, dantelate. Eu eram prințesa, Ștefănică era prințul. Știam că ne vom căsători unul cu celălalt când vom fi mari, că ne vom ajuta pe celălalt, nu ne îndoiam că așa va fi nici când plictisiți, el de sculele aduse de-afară iar eu de ținutele din casă, începeam să ne alergăm unul pe celălalt precum șoarecele pe pisică, adunând după picioare covoarele cu ciucuri frumos aranjați, traversa de pe hol și preșurile de la intrare. Și ne alergam unul pe celălalt din ce în ce mai înverșunați până ce, agitați și transpirați, începeam să ne certăm de la jucării și să ne batem de parcă ar fi trecut secole și nu minute de când eu, zâna, îi promiteam lui, cavalerul, iubire veșnică și o mulțime de copii cu păr buclat și de aur (n-aveam nici unul și nici celălalt nici păr buclat, și nici auriu, dar starea de poveste le impunea). Așa am crescut noi, cel mai mult când eram singuri acasă și cel mai frumos atunci când ieșeam din hăinuțele noastre mici pentru a îmbrăca unele mari, cu miros de lavandă și de adult plin de responsabilități…

Parfumurile care coincid cu…

Am mai scris eu despre coincidențe și despre felul în care lucrurile se leagă între ele chiar și atunci când ai impresia că nu se leagă. Sau despre momentele când te afunzi și te tot afunzi și, din senin (e impropriu spus senin, dar îl folosesc pentru sens doar) un cuvânt, o idee, un gest, se potrivește atât de bine încât, în toată disperarea de cauză, te hazardezi să-l iei ca pe un semn. E mesajul din sticlă, nu-i erai destinatar, dar îl primești. Și te amăgești cu el.

Parfumul meu de-acum e Candy. L-am primit, nu a fost alegerea mea. Puterea roz. Puterea femeii schizofrenice, dar schizofrenice nu în sensul medical ce-aduce a cabinet plin de etichete și diagnostice, ci a femeii scindate. În reclamă, între cabine de probă, etichete cu prețuri, alegeri, bărbați. În realitate, între noțiuni abstracte gen moral, amoral, imoral. Scindată cum sunt, îl port. Candy. Pielea mea miroase a întrebări.

image

Un nume de parfum care s-a suprapus peste primirea cadoului cu note de prăjitură are de-a face cu infinitul. Calvin Klein, Eternity, parfumul brațelor pline de flori, sau cel puțin așa se spune. Eu aș zice că e parfumul femeii care promite că va iubi la nesfârșit. E îndrăgostită, speră, crede. Știe cineva melodia Summertime Sadness? Sau… mai bine n-o menționez, prea se leagă multe lacrimi de ea. Acum e mai simplu și poate potrivit să rămân printre note de cedru, zahăr și cocos, ca-n poveștile cu case de turtă dulce și păduri cu prințese care se trezesc după o sută de ani. Sau o veșnicie. Iar eu, eu nu mai mănânc de foarte mult timp zahăr. Deci, Calvin Klein One Summer e doar un nume al unui (alt) parfum.

Iar, la urmă dar nu la final, Paco Rabanne Ultraviolet, un parfum ce se potrivește cu ultravioletele din vară. Și cu zahărul pe care nu îl mai mănânc. Și cu ultra porția de întrebări pe care nu le-am pus și… nici nu le mai pun.

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.