Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina