Ștefănică și Dienuța

Ca pretext pentru a scrie despre anunțuri la pijămăluțe pentru copii și oferte la treninguri, să povestesc despre cum se distrau Ștefănică și Dienuța – în speță fratele meu și cu mine – mici fiind.

Noi, mici fiind, rămâneam mult singuri acasă. Bunicii și tata plecau la școală, mama la combinat iar noi ne vedeam brusc stăpâni pe o casă uriașă, parter și etaj, opt camere și dependințe toate la dispoziția noastră. Și profitam de ele la maxim. Fratele își aducea din șură burghiul și alte scule, eu dădeam atacul în șifonierul bunicii, apoi în cel al mamei. Scoteam rochiile și le îmbrăcam pe rând, ba unele cu flori, ba unele cu modele geometrice, îmi puneam pălăriile, broșele cu puf, mărgele, cercei, pantofi, sandale, nimic nu rămânea neprobat, deși le știam pe toate până la ultima cusătură. Apoi treceam și la cămășile de noapte, ale bunicii mai conservatoare, mai simple, din bumbac și cu volane, ale mamei mai fistichii, din voal, dublate, dantelate. Eu eram prințesa, Ștefănică era prințul. Știam că ne vom căsători unul cu celălalt când vom fi mari, că ne vom ajuta pe celălalt, nu ne îndoiam că așa va fi nici când plictisiți, el de sculele aduse de-afară iar eu de ținutele din casă, începeam să ne alergăm unul pe celălalt precum șoarecele pe pisică, adunând după picioare covoarele cu ciucuri frumos aranjați, traversa de pe hol și preșurile de la intrare. Și ne alergam unul pe celălalt din ce în ce mai înverșunați până ce, agitați și transpirați, începeam să ne certăm de la jucării și să ne batem de parcă ar fi trecut secole și nu minute de când eu, zâna, îi promiteam lui, cavalerul, iubire veșnică și o mulțime de copii cu păr buclat și de aur (n-aveam nici unul și nici celălalt nici păr buclat, și nici auriu, dar starea de poveste le impunea). Așa am crescut noi, cel mai mult când eram singuri acasă și cel mai frumos atunci când ieșeam din hăinuțele noastre mici pentru a îmbrăca unele mari, cu miros de lavandă și de adult plin de responsabilități…

La teatru. Sirene. Confuzzled.

Astăzi pare-se că a fost ziua sirenelor. După ce dimineață – în toiul nopții mai precis – mă frământa ce mesaj transmite corpolenta  voluptoasa J Lo și ce e și cu ce se mănâncă și cât costă dragostea, ziua a continuat, spre prânz, cu activități educative pentru cei mici, în speță Mica Sirenă. La Tăndărică.

Destul de confuzing & puzzling această Mică Sirenă de la Țăndărică… În primul rând blondă iar convențional noi o știm de roșcată, o cheamă Nausica (diminutiv de la latinescul nausea, presupun, deși noi vorbim de-o sirenă, nu-i așa?!) în loc de Ariel, nu are un peștișor pe nume Fabio pe post de prieten și sfătuitor, apoi e prințul Eric care e de fapt Albert și se mai și poartă precum un idiot  netot, apoi sunt pretendentele la inima prințului împiedicat, dintre care cea mai inedită mi s-a părut gheișa care, văzându-se refuzată, încearcă să-și facă hara-kiri cu umbrela cu care tocmai a dansat… Apoi e vrăjitoarea pe care o cheamă ceva cu C dar zău că n-am reținut, prea șocată fiind de imaginea gen Giger-alien (huh?!) și de vocea pe care s-a gândit regizorul să i-o dea… Curat Exorcistul, parol, pentru un spectacol de copii, mie mi s-a părut de-a dreptul hazardat…

Dar nota 10 pentru ideea de redare a subacvaticului, lumini, culori fosforescente, aparat de suflat baloane, sunet, voci. Aici, totul frumos. Per total un spectacol destul de bun, pe care probabil, până prin primăvară, îl vom tot revedea.

image image image