Din categoria “this is the police speaking”

Dragă jurnalule,

Până în acest moment ziua mea s-a împărţit așa: m-am trezit cu noaptea în cap și am scris, cu noaptea mai puţin în cap am alergat, după ce noaptea a devenit zi m-am spălat și am fost să-mi cumpăr… rochii. De vară. Cinci. Și o pereche de pantaloni, tot de vară, dacă s-a nimerit. Și jucării pentru copii. Deși am zis că iau canapea. Dar să revenim la rochii și atmosfera de la probat unde un copil sau se lupta pe lângă mine cu un pluș în formă de tigru sau lipea de mine o acadea lipicioasă sau făcea comentarii despre cum arăt (ce am și ce n-am și de ce am și de ce n-am și “stai mami, nu mai șșșș-i, zi-mi explicaţia toată!”) de se auzea la cel puţin trei cabine distanţă, varianta optimistă, sau până în afara magazinului, varinata reală, sau, bomboana de pe colivă (las “cireașa de pe tort” pentru altă ocazie) ieșea și intra trăgând de perdea într-un magazin în care cabinele pentru domni sunt faţă în faţă cu cele pentru doamne. Deci într-un haos complet am probat, deliberat, plătit, am plecat și… mi-am pierdut portofelul pe stradă. Sau mi-a fost furat la trecerea de pietoni, în aglomeraţie, pentru că deși îmi stă în fire să uit telefoane ba pe bănci din parc ba la cumpărături ba la serviciu, mai nou, nu-mi stă în fire să uit fermoarul desfăcut la rucsac. Niciodată. Dar concluzionând că pierdut sau furat oricum nu contează, tot aceleași drumuri le am de făcut, m-am dus acasă și… am făcut o stivă se clătite spre relaxare. Și am mai probat o dată rochiile. Și ne-am pregătit pentru somnul de prânz. Un ochi închisesem și eu și copiii când… a bubuit ușa de parcă a aruncat cu buzduganul zmeul al treilea din povestea cu Greuceanu. O dată. Și a doua oară. Și a treia oară, soneria. Recunoscătoare pentru faptul că cine-o fi îndrăznind să bată în asemenea hal a nimerit într-un final și soneria, recunoscătoare la modul c-o falcă-n cer și una-n pământ, merg să deschid. Și falca din cer plus ce-a din pământ au articulat cel mai plin de recunoștință zâmbet articulat vreodată, pentru că berbecul distrugător de ușa era… un polițist!!! Cu portofelul meu! Am semnat tot ce era de semnat radiind veselie și căldură precum o pâine coaptă, i-am lăsat pe copii să-l întrebe dacă ne va da amendă, dacă trage cu pistolul din toc, dacă o să ne-omoare, dacă vom muri scăldaţi de sângele ţâșnind de la gaura pe care ne-o va face în cap și multe alte lucruri razna-RAZNA-RAAAAAAAAZNA pentru care în mod normal ochii mei ar fi trecut de la verde-semafor la roșu-balaur, i-am deschis și a doua oară când a bătut omenește și nu de parcă ar fi venit pentru încarcerare, ca să-mi treacă și numărul de telefon prin pomelnicul de “a luat la cunoștință”, “am predat”, “a primit”, “a declarat” și toate celelalte. Procedura standard.

Deci dragă jurnalule concluzia ar fi că unii oameni își pot pierde și telefoane și bani și acte si cum-necum, în odiseea spaţială viaţa li le întoarce.