Topping

Cel mare către cel mic:

“Hai să ne jucăm de-a ceva.”

Cel mic, entuziasmat, lasă ce face și așteaptă ordine.

“Hai să ne jucăm de-a… (se gândește)… de-a… de-a topping!”

Las și eu ce fac și aștept să văd ce-i tună, asta e ceva nou. Și pare interesant. El continuă, serios-misterios:

“Topping se joacă așa: un om aruncă… o prăjitură (pentru o secundă ezitase, oare se gândise la un castron cu ciorbă?) în faţa altuia, iar dacă îl nimerește e TOPPING!” (accentuează satisfăcut)

(O fi având preferinţe la prăjitură? Să fie cu cremă? Și nu, nu te uita la mine, nu voi aprinde cuptorul.)

Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina

Răsturnarea ideii de cofetărie

Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață iar săptămâna minunată de luni, am început ziua mergând la cofetărie. Dar nu la orice cofetărie, ci la o cofetărie raw-vegan. Mai precis, la cofetăria Ostraw Vegan, cofetărie despre care aflasem zilele trecute și care, din imaginile de pe site-ul Ligiei Pop, mi se păruse un loc uriaș adăpostind o lume gen alice în țara minunilor…

Ei bine, cofetăria nu este nici pe departe uriașă, dimpotrivă, este minusculă, dar acest lucru devine irelevant odată ce începi să guști…

Și-am gustat și-am tot gustat… Bomboane cu ovăz și merișor (au devenit preferatele noastre!), cu prune și cu nuci, cu ghimbir, cu cânepă, apoi pătrățele de ciocolată, tort, înghețată, sunt toate acolo… SPLENDID! Iar faptul că un copil ce până mai deunăzi mânca ouă Kinder, batonașe de ciocolată, jeleuri, bombonele și mai era și familiar cu gustul prăjituricilor de la Ana Pan a fără acceptat fără rezerve schimbarea, spune foarte multe despre ceea ce se poate face îmbinând, cu simplitate, nuci, semințe, fructe, vanilie, miere, scorțișoară, cacao sau alte ingrediente a căror denumire, origine și întrebuințare îmi sunt (încă) străine…

Concluziile ar fi că se poate, că este simplu, că este la îndemâna oricui. Pentru că eu una, deși am tot făcut înghețată raw-vegan, nu mi-am imaginat că se pot face bomboane și tort care să mai fie și comestibile! Da, recunosc, obișnuită fiind cu… obișnuitul, până astăzi am trăit cu impresia că nu poate exista desert delicios în absența laptelui, oului, a zahărului și a untului, a dospitului, fiertului sau coptului…

Și încă o notă importantă: cele trei tăvițe pe care le-am mâncat cot-la-cot nu ne-au lăsat cu senzația aceea de oare ce-o fi fost în capul nostru de am mâncat atât?! ci cu o stare de bine și, foarte important pentru noi, glicemia lui Bogdan a stat în parametri, deși dulciurile pentru “diabetici” le-am apreciat doar din ochi, în catalog! Smile

1 2 3

4  5

6 7

9 10

16 13

Toleranță 0!

Am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că sunt grași dar nu fac nimic pentru a slăbi, am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că nu au bani dar au suficient timp, am toleranță 0 pentru toți cei care cred că a avea ține de noroc, de locul unde te-ai născut, de cine te-a născut, etc.

Am mai scris aici pe blog despre bunica mea, bunică ce la 80 de ani ține – de una singură! – o casă perfect întreținută, mai mult de atât, zugrăvește și își schimbă mochetele și perdelele. În timp ce în alte case dulapurile sunt pline de lucruri de la an la an mai vechi și mai pline de molii, la bunica orice dulap este perfect aerisit și arată ca o vitrină de farmacie. Iar dintr-o bibliotecă ce se întinde pe un perete întreg, a luat carte cu carte și și-a notat într-un caiet titluri și autori, pentru a ști ce să ia și de unde atunci când îi voi cere eu ceva… Sunt doar exemple care îmi vin acum în minte, dar care sunt rodul unei educații bazate pe cuvintele: nu există NU POT, există doar NU VREAU.

Dacă un om venit dintr-o familie numeroasă, crescut mai  mult desculț, a reușit să facă școală, să ajungă cadru didactic, să învețe generații la rând de copii să scrie și să citească, dar mai mult de atât, să facă iubit de către fiecare copil în parte, și-a făcut o casă cum puțini au iar dintr-un salariu de învățător a reușit să facă economii astfel încât să-și ajute nepoții de fiecare dată, apoi la 80 de ani are energie cât pentru zece oameni și merge cu strănepotul ba în pod, ba în pivniță, ba în garaj, îi face ba pizza, ba prăjitură, îi cântă ba în română ba în germană, atunci, da, am toleranță 0 pentru tot ceea ce înseamnă mai puțin de atât!

Ea este bunica mea. Ea este modelul meu. Are tot atâtea kilograme câte a avut în ziua nunții, aceeași luciditate și același stil energic de a face lucrurile să se întâmple doar așa cum vrea ea!

7 5

36

2 4

În trecere prin Sinaia? Casa cu cerbi, un loc unde se mănâncă bine!

Noi am intrat acolo de foame. Ne întorceam în București dar tot uitându-ne pe dreapta și pe stânga și întrebându-ne unde să mâncăm – aici? hmmm, nu, hai mai mergi… acolo? nu, hai să mai vedem, parcă era o pizzerie pe vatră mai încolo… - am sfârșit prin a ne trezi la ieșirea din oraș. În disperare de cauză am zis să intrăm într-o benzinărie, să luăm niște sandvișuri, așa mai scutim și timp…

Bun… și-am oprit la un Lukoil micuț, am coborât din mașină, am văzut ceva ce am zis că sigur e vreo bombă unde dacă mănânci nu ți-e prea bine dup’aia, dar unde am intrat la bâzâiala lui Bogdan, ce-i acolo, ce-i acolo, nu vreau sandviș, vreau prăjiturăăăăă!!! Noroc cu copilul, altfel nu ne-am fi bucurat de niște bunătăți cum rar am întâlnit, acum dincolo de supa de pui care este demențială, un delicios bulz în vas ceramic, niște minunați cârnați de casă, am mâncat un desert care se cheamă ștrudel cu mere și înghețată, dar asemenea ștrudel zemos, îmbrăcat într-un foietaj atât de fraged și combinat, pe lângă înghețată, cu o cremă delicioasă de vanilie, eu nu cred că mai găsim!

Așadar vă recomand să vă opriți cu încredere la Casa cu cerbi, exteriorul nu îmbie cu nimic (dimpotrivă chiar!), dar e ca-n povestea cu broasca râioasă: broasca e de fapt un prinț!

1-002