Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

My Bonnie is over the ocean, kitul de supravietuire, clatitele

E a patra zi în care suntem singuri cuc. Bonnie, în speță capul familiei, este plecat peste mări și peste țări (peste țări și peste un ocean, mai precis) și se va întoarce peste alte șase zile de acum. Deci, ne administrăm singuri, țin loc și de mamă și de tată, locul de tată cuprinzând, printre altele, și sarcina de a face clătite. Dar până să ajungem la clătite, să povestesc și restul.

Restul însemnând un gest de grijă concretă, tipic bărbătească, care, deși m-a făcut ca zile la rând să fac glume mai mult sau mai puțin sărate, mi se pare foarte drăgălaș și în mod clar dovada unui spirit protector. Iar acest gest s-a concretizat în pregătirea unui… rucsac de supraviețuire. Râd și acum, în timp ce scriu, pentru că menirea acestui rucsac este să ne salveze în caz de cutremur, incendiu, tsunami, tornade, nori de praf din Sahara, meteoriți, eclipse de lună și orice alte presupuse calamități ce s-ar putea abate peste o femeie rămasă singură cu doi copii pe Lacul Tei, în anul de grație 2015. Iar acest rucsac conține cam tot ce mă poate ajuta să supraviețuiesc în condiții potrivnice, gen bandă adezivă, lipici, foarfecă (pe timp de restriște eu aș putea foarte bine fi replica tipului din Art Attack, nu-i așa?), brichete (ori, de stres, mă apuc de fumat – ah, dar n-a pus și un pachet de țigări – ori fac un foc folosind bucăți de parchet), marker permanent (cred că tot cu creativitatea are legătură), ață și ac (poate ne îngrășăm de la suc și biscuiți și pocnesc hăinuțele pe noi), saci de gunoi (aici e totul logic, nu poluăm natura niciodată, indiferent de context), cărți de vizită (cine știe, poate am o întâlnire busniess în timp ce scopul meu unic e să supraviețuiesc), hârtie igienică (pentru situațiile în care ne curge nasul, normal, doar nu pentru altceva!), paie pentru băut apa (chiar și în vremuri de ananghie noi ne fandosim), etc. Dar, lăsând gluma la o parte, rucsacul își are logica lui, deși e o logică un pic (a se citi foarte) diferită de a mea.

Bun, și-acum că am acoperit subiectul rucsacul, să mergem mai departe. Pe lângă rucsac ne-a lăsat și o mie de instrucțiuni gen nimic lăsat în priză peste noapte, ușa închisă și sus și jos, o replică airsoft într-un sertar (aveam și eu un făcăleț, dar, hai, pistolul o fi mai impresionant, deși cred că, în caz de restriște, n-aș impresiona nici măcar un hoț diletant, pistolul e de efect, dar cu un tremurat al mâinilor și un clănțănit din dinți mai zgomotos decât cel al biluțelor albe din încărcător, cred că mai mult l-aș distra…), ne-a lăsat și un telefon nou, echipat cu tot ce trebuie. Viber, skype, whatapp, un fel de mail și încă niște chestii care, între noi fie vorba, m-au zăpăcit și mai tare decât rucsacul de care ar putea depinde viața mea.

Deci, ne-a lăsat toate cele de mai sus, dar a uitat ce era mai important. 1 – care este pin-ul la telefon (și cum suntem pe un cu totul alt fus orar, la ora la care mie telefonul mi se descărcase nu prea aveam pe cine întreba), 2 – cum se activează panoul electric în cazul în care rămân pe întuneric și 3 – care este rețeta secretă pentru compoziția de clătite! Și, cum era lesne de anticipat, am rămas fără telefon fix într-o zi când copilul cel mare a căzut pe trepte, dintr-o eroare de pilotaj, am rămas pe întuneric dar aici am avut mai mult noroc, s-a suprapus momentul cu unul în care era și tati-cel-plecat-peste-ocean treaz, așadar cu o lanternă în mână și cu veșnică recunoștință pentru că există skype, umblam la panou sub indicațiile și ochiul lui vigilent (butonul de la dreapta trebuie ridicat, Diana, DREAPTA, aia-i STÂNGA!!!) dar gândindu-mă că e ultimul lucru pe care îl fac în viața mea. Cu clătitele însă, a fost cel mai delicat, cum spuneam ziua la noi e noaptea la el așa că, neavând cui să cer ajutor, le-am prezentat copiilor obișnuiți cu un anumit gust de clătite unele făcute după instrucțiunile de pe internet și adaptate după imaginația mea…

Trăgând linie însă, până acum ne-am descurcat. Mai avem șase zile. Am totuși așteptări mari de la mine, mă încurajez cu faptul că la altă plecare de-a lui am montat un balansoar de bebeluș folosindu-mă (cu multă abilitate!) de un briceag…

DSC_0894 DSC_0897 DSC_0898 DSC_0899 DSC_0900