Filme pe pâine. Cu varză murată şi gem de căpşuni

În serile mele de film invariabil mănânc. Şi nu mă refer aici la o salată decentă cu trei crutoane sau, şi mai decent, un fruct, mănânc tot ce îmi iese în cale. Iar de la fotoliul meu şi până la frigider nu e o cale anevoioasă. Deci mănânc razna, o jumătate de pâine de casă cu un castron de cartofi copți, mâncare de varză, ca la bunica acasă, care se pare că se potriveşte perfect cu legume chinezeşti în sos acrişor, tartine cu pastă de năut şi dulceață, aşadar cum spuneam, razna rău. Şi mult, dar asta suspectez că a reieşit deja din partea cu jumătatea de pâine şi prietenul amidon. Asta e. Se întâmplă. Am încercat să-mi schimb obiceiul dar nu merge. De exemplu, într-o zi în care ştiam că mă voi uita seara la filme mi-am spus că pot să rup odioasa rutină şi să fac lucrurile aşa cum m-am deprins, la modul frumos şi sănătos, cu combinații care pot fi o lecție pentru orice health-guru, ca atare am ieşit la cumpărături, mi-am umplut o paporniță din aceea Mega-Chic-by-Mega-Image cu fructe, mi le-am spălat şi pregătit frumos pentru a fi mâncate în ordinea cuvenită, până să-mi dau drumul la film m-am decis să fac şi un număr de acrobație yoghină, aşa, pentru a-mi stimula chakrele să nu scape frâul prea rău, apoi un duş şi, fresh şi plină de entuziasm, am dat gata în timpul filmului nu papornița de fructe ci două tuburi din acelea mari de Pringles, cumpărate dintr-o benzinărie şi care zăceau de vreme bună în uşa de la frigider.

Acestea fiind spuse să merg mai departe zicând că azi, în timp ce am păpat o mare parte dintr-o pâine abia scoasă din cuptor m-am uitat la un musical din ’48, o transpunere a poveştii lui Andersen “Fetița cu pantofii roşii”. Iar fetița din poveste este o balerină (a te uita la filme cu balerine cu talie de viespe în timp ce mănânci de parcă s-ar fi anunțat un deceniu de foamete e …. aşa cum e) care are de ales între a fi o mare artistă şi mare ei dragoste. Filmul este excelent şi l-am văzut pornind de la o referire la el care n-a fost nici măcar corectă, însă ideea de a urma calea lucrurilor pentru care simți că eşti făcut să trăieşti rămâne în picioare. Povestea de dragoste e încântătoare (mai ales cu două scene, una în care ei doi merg într-o trăsurică al cărei vizitiu a adormit pe capră iar ea vrea să-l trezească pentru a-l întreba pe unde sunt, dar el o roagă să n-o facă, pentru că vrea ca mai târziu când va fi bătrân şi se va nimeri ca o copilă să-l întrebe unde a fost cel mai fericit în viață el să-i spună că undeva pe malul Mediteranei, strângând-o pe Victoria Page, marea balerină, în brațe, sau cea când înainte de spectacolul pentru care el compusese muzica şi se certaseră pentru că tempo-ul lui nu se potrivea cu felul în care făcea ea o anumită mişcare, el vine în cabină şi îi spune să danseze după tempo-ul ei pentru că el o va urma), doar nota dramatică de la final e cam stridentă însă încheierea de basm compensează suficient.

Şi mă întrebam cum The Red Shoes, un film atât de vechi, este atât de bine realizat comparativ cu The Black Swan, de exemplu, în care în afară de faptul că joacă Natalie Portman (mmmmmplaceeee!!!) şi Vincent Cassel nu mi-a plăcut nimic. Ca de la cer la pământ. The Red Shoes e complex, cu replici bine gândite, deloc carnal, în timp ce The Black Swan, deşi pune aceeaşi problemă a pasiunii-obsesie, e jalnic. Rămân la părerea mea că un film clasic face mai mult decât zece din ziua de azi.

P.S. Nu există poveşti mai frumoase decât cele scrise Hans Christian Andersen. Şi nici mâncare mai bună decât cea mâncată … la ore potrivite şi în locuri potrivite. Am scris ca să nu uit.

Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.

Calul cu blană de leopard și Moartea

În timp ce coloram, copilul cel mare îmi spune că doamna (educatoare) îi tot spune că nu colorează bine. Îl întreb de ce nu colorează bine. Păi nu colorează bine pentru că nu colorează așa cum le spune ea. Poftim?! Și-mi mai povestește una-alta până ce deduc eu că la grădiniță li se dă câte o coală cu un desen iar ei, toți câți sunt în grupă, trebuie să-l facă la fel. Toate desenele trebuie colorate la fel și exact cum spune educatoarea. Deci clar nu se pune problema să facă un om de zăpadă portocaliu, morcovul albastru și găleata de pe cap violet, ci totul trebuie să fie ca la carte. Ca-n realitate adică. Mă ambalez. Păi cum să iasă artiști din copii forțați să deseneze “după dictare”? Dacă e un mic suprarealist în grupă (cel mai probabil al meu, am mai povestit eu aici…) și tot viitorul lui plastic e compromis din cauza ideilor care îi sunt forțate, zi de zi, în cap?! Și cum mă ambalam eu din ce în ce mai tare, iau cartea noastră de colorat la puricat. Ia să văd eu dacă mi-a stricat educatoarea copilul! Și în timp ce dădeam pagină după pagină, realizez că ideile lui sunt destul de non-conformiste dar, surpriză-surpriză, problema sunt EU! Eu, pentru că de fiecare dată când colorăm împreună, mie îmi revin cerul – pe care îl fac albăstrui, iarba – pe care o fac verde, copacii – pe care îi fac tot verzi și pereții – pe care îi fac la fel de banal, adică gri alternat cu maroniu și cu un verde închis care îmi pare a aduce a mușchi (acolo e nordul…). Cum ar veni și eu, la rândul meu, încurajez replicarea realității, doar că nu insistând așa ca la grădiniță, ci prin puterea exemplului – aceeași prostie, doar altfel ambalată.

Acestea fiindu-mi constatările, cum întâmplarea făcuse să ajungem la calul înaripat din Tinerețe fără bătrânețe, propun să nu-l facem maro sau negru – avem deja o carte întreagă cu asemenea cai – ci să îl facem exact cum își dorește el. I se luminează fețișoara, dar totuși ezită. Îl încurajez spunându-i că e un cal cu aripi, măiastru, deci poate avea orice culoare ar vrea el. Și vrea… cu blană de leopard! Jubilez. Începe cu galben, coloreză-colorează, dar când să-i facă și petele negre, bate în retragere, zice să-l lăsăm așa, un cal de aur. Nu insist, sunt foarte fericită cu un cal de aur cu coada violet și cu aripi portocalii înspicate cu roșu! Apoi, la alt desen, mă lansez în alte planuri, cum ar fi să nu mai fac cerul albastru, ci… cum vrea el. Și vrea galben (e o ființă solară, ne asemănăm) cu nori portocalii, verzi, violet. Superb! Mai vorbim una-alta, mai comentăm, iar eu mă declar mulțumită. Încă sunt șanse să nu iasă o mașină de reprodus imagini, nu-i chiar totul pierdut.

Și, ca să merg mai departe cu ideea că noi, cei mari, eu inclusiv, influențăm teribil imaginația și exprimarea copiilor, să povestesc episodul cu moartea. Moarte din aceeași poveste, tot Tinerețe fără bătrânețe și Moarte care, la împărțirea ariilor de colorat, îmi revenise mie. Mi-am ales culorile și m-am apucat. Cu gri, cu negru, cu verzuiul pe care îl folosesc pentru mușchiul de piatră, cu maro, coloram. Și când mai-mai să termin, copilul mă întreabă dacă moartea e înspăimântătoare. Mă gândesc un pic cum să pun problema, apoi încep o polologhie cu moartea care e și ea o parte din viață, nefiind în niciun caz teribilă, ci doar un episod firesc, cam cum e … a mânca. Îi spun că omul trăiește cât are de trăit și la un final se oprește din trăit, pur și simplu, la fel cum a venit pe lume la fel și pleacă, etc, etc. Foarte fericită de felul în care i-am explicat, dau ultimele tușe. Timp în care aud întrebarea, perfect firească de altfel, păi și de ce ai colorat-o de parcă ar fi rea? Mă uit mai bine și îmi dau seama câtă dreptate are. Aș fi putut s-o fac cu roz, cu verde deschis, cu bleu, cu orice aș fi putut s-o fac, chiar dacă în desen e menită a fi urâtă, eu, colorând-o luminos, aș fi putut s-o înveselesc. În schimb, eu, fără să mă fi gândit, am ales s-o fac sumbră și urâtă și rea. Greu. Dar cum teoriile mele au (încă) priză la el, întorc situația la modul că am făcut-o așa pentru că în povestea din care face parte ea îl oprește pe erou din a se întoarce în lumea aceea unde totul era veșnic, dar de altfel moartea n-are nimic groaznic, vine la vremea ei și atât. Și nu e urâtă, e simplă și firească precum o zi de mai.

Deci să fiu mai atentă cu ideile mele, mâine-poimâine vor ajunge să fie și ale lui. Și abia mai deunăzi spuneam că-i voi lăsa cât de mult pot în lumea lui totul-e-posibil și-a lui Făt-Frumos…

DSC_0102__1424283036_89.39.40.202

DSC_0101__1424282997_89.39.40.202

DSC_0092__1424282925_89.39.40.202