Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

Black freakin Friday

Nu scriu azi despre BF deși ar cam putea fi cazul. Ideea este că pe orice site de shopping online aș intra, nu trec 3 secunde și-mi explodează în fața ochilor reminder-ul că se apropie ziua cea mare. Un fel de pe locuri, fiți gata, emoții mari, pregătiți-vă, țineți-vă răsuflarea, nu prea tare însă, că-i încă rost de așteptat.

Și, ca să folosesc așteptarea cu folos, fac liste cu ce-ar mai fi de luat. În primul rând, un IPad pentru mine. Cel de pe care scriu acum fiind spart.

image

Apoi, niște perdele noi. Ziceam că le schimb la fiecare cincinal. N-arată rău nici cele de-acum, dar parcă am chef de alt peisaj.

Și cochetez cu niște fotolii pentru copii. Unele fără mânere, nu prea înalte, moi și nepericuloase când vine vorba de salturi lunatice și aruncări în cap. Salturi, ca-n imaginea de mai jos, fotolii, precum cele de la SomProduct, cel care susține visele tale. Mele adică și teoretic pe-ale multor altora.

image

Apoi, paturi. Tot pentru ei. Paturile acelea cu care cochetăm încă de acum vreun an. Paturi special concepute pentru copii, în formă de mașină de curse, dotate cu tot ce le trebuie, mai puțin schimbător de viteze. Și volan. Asta din punctul meu de vedere, adică al unui om pentru care mașina este compusă din roți, cele două abia menționate, plus un șofer. Șofer neapărat. Revenind la paturi însă, să fie paturi din acelea atât de cu vino-‘ncoace încât să adoarmă copiii singuri în ele. Singuri și-n ele și singuri și-n camera lor. Au cam crescut, de dragul alintului zicem că-s încă mici, dar de fapt sunt destul de mari. Destul de mari ca să-i evacuăm fără mustrări de conștiință din patul conjugo-matrimonial.

Apoi, un dulap. Sau măcar o ușă nouă pentru vechiul. Are o ușă spartă, dar în rest e intact. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, îl vom lăsa așa. Economie de timp pentru a scoate hainele, ușurință mai mare pentru a face combinații virtuale analizând umerașele, stând culcată în pat. Adică nu-i chiar de lepădat.

Apoi… niște haine. Nu, haine nu. În ultima vreme, oricum am exagerat.

Și cam atât de pe frontul de est, momentan.