Calul, la mall. Rook, Ben…

Azi, zi de Promenada. Nu pentru a ne împrospăta garderoba sau pantofarul, ci pentru a cumpăra, iar, jucării. De fapt ar trebui să cumpăr o jucărie, una singură, dar pentru noi a cumpăra o jucărie se înmulțește de fiecare dată cu trei. Pentru că lucrurile stau așa: ieri, în parc, scenariul obișnuit. Doi copii ai mei și prietenul lor. Unul mare, unul mediu și unul mic. Foarte mic. Ultimii doi fiind ai mei, cel mare fiind prietenul lor comun. Se înțeleg perfect, nu ai spune că e vreo diferență între ei, formează o echipă și rar am mai văzut sau auzit de așa ceva. Se joacă mereu cu aceleași jucării. Ben 10. Doar că, în veșnicele lupte dintre extratereștrii buni și cei răi, inevitabil apar rupturi. De capete, mâini și picioare, până la urmă vorbim despre plastic și nu despre fier și siliciu, cum se spune în benzile desenate. Sau se vede la televizor, deși noi la televizor privim deloc sau cel mult arareori. Iar când un cap de la jucăria prietenului cade în mâinile unuia dintre ai mei, mă simt datoare să o înlocuiesc. Consider că ține de fair play.

Bun, deci zi de Promenada. Care începe la Noriel, continuă cu un fresh la be nat și cu mine, profitând de atenția celor mici în totalitate captată de cele două dintre cele trei jucării noi, cele care – cum altfel?! – li se cuvin lor, verificând, în treacăt, ce eșarfe dantelate, inele supradimensionate din argint și ce ceasuri casual de dama au mai adus la insulele din hol. Nu-i zi de shopping dar cine-i poate spune calului să nu mai mănânce ovăz?! Probez și niște cercei timp în care cei mici probează și ei. Ochelari de soare polarizati așa cum au văzut la Rook, partenerul lui Ben. Copii… Iar eu, azi și de fiecare dată, și mai copil decât ei.

Canapeaua, bat-o vina!

Avem niște canapele superbe. Cel puțin așa spune toată lumea care vine la noi. Sau cel puțin erau și cel puțin lumea așa spunea…

Povestea lor începe în anul de grație 2007, cu noi tineri, îndrăgostiți, nesăbuiți și…. -n plină renovare a casei. Iar unde toată lumea ne spunea că vom trece prin nenumărate certuri până să cădem de acord asupra gresiei, faianței, parchetului, robinetului, clanței și mărimii apometrelor, la noi totul funcționa ca uns. Așa a fost și cu canapelele, ne-am luat ca de fiecare dată de mână și am pornit periplul printre stofe, mânere, accesorii, cu-aceeași abordare matură, chiar prea matură pentru un cuplu atât de tânăr, concretizată în: el: “mie îmi place, ție?”, eu: “mie nu…”, el: “hai mai departe!”, apoi același lucru, dar inversat și tot așa până la momentul: “el: ce spui de asta?”, eu: “da, asta da!”, el: “hai atunci!”.

Iar “hai atunci!” a rezultat într-o sufragerie umplută ochi cu două fotolii, două canapele, ambele extensibile, una de trei locuri, una de două, superbe, crem, cu mânere negre, bonus o masă din același lemn negru, lucios!

Dar până la “umplută”, lucrurile au mers așa: după două zile de la momentul alegerii, au venit și canapelele. La parterul blocului. Frumoase, impecabile, n-a fost om să nu treacă atunci și să nu se uite cu jind! Doar că, prețul transportului, și așa piperat, s-ar fi dublat dacă ni le și urcau până la ușă… de înțeles de altfel, până la etajul 10 e cale lungă intr-un bloc cu liftul mai mult decât neîncăpător!

Și-așa că am sunat un prieten. Concretizat în persoana cumnatului, venit pregătit și c-o abordare “hei rup”, foarte lăudabilă și perfect adaptată momentului. Urcarea a fost înțelept gândită așa: începem cu canapeaua mare, că-i cea mai grea, continuăm cu cea mică, apoi ne relaxăm ducând fotoliile și încheiem liniștiți cu masa, care oricum încape în lift.

Canapeaua mare. Entuziasm la cote mari. Primul etaj. Băieți veseli și încântați să-și etaleze forța fizică. Etajul doi. Trei. Patru. Un pic de transpirație. Și-o pauză de glume. Cinci. Șase. Un pic de îndoială vis-a-vis de ce are să urmeze dar e doar un moment trecător. Șapte. Greu dom’le până la opt. Cu chiu cu vai până la nouă. Piatra de încercare, zece. Suflări sfârșite și-o canapea mai mult trântită la ușă decât depusă cu menajamente, așa cum la parter solicitasem de la cei însărcinați cu livrarea…

Canapeaua mică. După vreo o jumătate de oră, coborâm după ea. Pe undeva, cu gândul ascuns că poate a furat-o cineva. Ce naiba, oricum aia mare e apocaliptic de mare, e și extensibilă, ține loc și de paturi (mai multe, unite între ele, king size chiar!), hai să o însoțim doar cu fotolii, ce-ar fi oare, ia spune, hai!

Dar n-a furat-o nimeni deci ne simțim datori să ne înhămăm și la ea… Băieții sunt dezumflați, eu fac încercări lamentabile de-a le ține moralul o idee mai sus de nivelul (sinucigaș) al mării. Pauze la fiecare etaj. Dar nu pauze de lăsat jos canapeaua semi-gigant și sporovăit în picioare și veseli lângă ea, ci pauze cu ei trântiți, plini de lehamite, pe plasticul neprimitor dar “nu-mai-contează” de pe ea…

Fotoliile. Le-am urcat și pe ele, dar la vreo jumătate de zi distanță. Jumătate de zi pe care am petrecut-o pe ele, stând de pază acolo la parter și nu la 10, deși valoarea canapelelor lăsate la ușă era inestimabil mai mare – reconfortant însă gândul că orice hoț s-ar da bătut nu mai departe de etajul 8…

Pe seară, toată mobila e la ușă. Hai s-o băgăm și să scăpăm de ea. Dar de la “hai” și până la privit la televizor așezați confortabil în ea, mai e încă o cale lungă. La fel de lungă. Canapelele nu intră pe ușă. Oricum am încerca. Poate să scoatem televizorul pe hol? Ar fi o idee, da… O ultimă fărâmă de rațiune ne spune să le desfacem: sunt canapele extensibile, fără perne și, cu cadrul desfăcut, poate or intra… Scoatem plasticul protector. Îl smulgem cu ură, mai bine spus, apoi dăm la o parte pernele – lungi cât o zi de post, de fapt cât un an, un an de post negru, să ne-nțelegem, da?! – și după nenumărate încercări și repoziționări, sufrageria le primește cu-n entuziasm proporțional cu… disperarea noastră.

Anul 2014. Canapelele sunt colorate cu marker permanent, demult ne-extensibile, în afară de șevalet au servit pentru orice, de la paturi de copii și până la scaune de masă, tot pentru copii, mergând apoi mai departe până la trambuline, loc de depozitare și, să nu uităm, culcuș confortabil pentru câine… Tot zicem să le înlocuim dar cine, cine se încumetă să le mute mai mult de-un metru, iar asta din rațiuni de aspirat?!