Lupul zilelor noastre

Abia azi povestesc că sâmbătă am fost din nou la teatru. De data asta, la Scufița Roșie. Dar tot la Țăndărică.

Din nou, o abordare inedită. Ca să nu spun altceva…

Lucrurile s-au prezentat așa: Scufița are telefon mobil. Nu IPhone 6 sau Nokia Lumia, ci unul cu butoane. Dar tot  e ceva! La care vorbește cu bunicuța. Răcită, săraca, de la aerul condiționat. Și doritoare nu de un ceai cald, ci de vișinată. Pentru a-și face comprese. Comprese cu vișinată. (De încercat. Dar nu neapărat.)

Pornește așadar Scufița. Prin pădure, apare desigur lupul. Lupul care e … pizzer. Are o pizzerie. Și face tot felul de pizza. Mai ales din cea cu cârnați. Problema e că Scufița e vegetariană. Și nu vrea pizza cu cârnați. Nici cu curcan măcar. Ea vrea cu… parmezan. Urmează tot felul de peripeții prin pădure, nimic însă de menționat ca fiind ieșit din tipar.

Mai departe, episodul bunica. Cu lupul care vrea să intre pentru a o mânca. Sub pretextul că e poștașul. Și a adus pensia. Pensia a venit însă ieri, deci e nevoie de altceva. Lumina. Nu e ziua din calendar. Plugușorul! Funcționează cu plugușorul. Și-ncepe lupul a ur(l)a. Urlă cât ură și-apoi e primit în casă, unde, așa cum știam și ne așteptam, mănâncă bunica.

Vine Scufița. Intră în casa bunicii, unde discuția e așa:

– Vai dar ce ai încărunțit, bunicuțo…

– Păi dacă mi-ai scos peri albi!

– Dar ce urechi lungi ai…

– Mi s-au lungit de foame, în așteptarea ta.

– Dar ce unghii lungi ai… Să ți le tai! (urmează un episod de lupte greco-romane soldate cu un căzut la grămadă din pat)

– Dar ce peri ai pe față! (și ia Scufița penseta pentru a o (îl) cosmetiza)

Finalul apoteotic, cel cu “Vai, dar ce gură mare ai”, se rezolvă cu replica “Nici cu a ta nu mi-e rușine, drăguța mea!”. Și cu mâncatul. Proba de deschidere. Și de negru ca noaptea în cerul gurii, nu altceva!

În rest, vânătorul, copoii, mama Scufiței, chestii în standard. Nimic ieșit din comun, deci sar direct la poza de rigoare. Și de final.

image

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Pizza. Nimic mai simplu.

Copiii mei adoră pizza. Nimic nou, cui nu-i place?

Și le-o prepar în două variante, astfel:

- 1 -

Ca la carte, însemnând așa;

- 500 de grame de făină. Integrală. Ecologică. Ideal spelta,

- 250 de mililitri de apă călduță – nici prea prea, nici foarte-foarte,

- drojdie, cât o nucă,

- 5-6 linguri de ulei de măsline,

- sare – roz, neapărat din cea roz!,

- busuioc, uscat.

Aluat frământat într-o bilă și lăsat la frigider pentru jumătate de oră sau chiar trei sferturi, dacă nu lucrez sub presiunea timpului. Timp având la mine forma celor patru ochi care sunt mereu pe mine, a celor patru mâini care deschid, trag, se agață și a celor două corpușoare ale căror burtici așteaptă nerăbdătoare să fie umplute…

Aluatul apoi scos, presat, modelat și mai mult sau mai puțin frumos așezat pe foaia de copt.

Sos: roșii bine-bine coapte, curățate sau nu de coajă, mixate cu busuioc, cimbru, sare, piper și boia. Dulce.

Topping? Minim. Blatul și sosul fac pizza, vă rog, nu-mi spuneți altceva!

Succes garantat.

- 2-

Folosind soluții de back-up, așa:

(Încep prepararea ei încă din parc.)

– “Mama, vreau pizza azi” (și vine și vocea din fundal: “Pi-ta, pi-ta, ma-mi, pi-ta!”)

– “Mâine, dragostea mea, am uitat ieri să iau făină…”

– “Ba nuuuuuu, vreau aaaaaazi!!!!” (și vine iar vocea din fundal, acum direct pusă pe chițăială…)

N-am timp pentru toate. Să mai stau și-o oră la tobogane în parc, apoi să trec să cumpăr și făină, apoi să aștept aluatul să “crească” la frigider, apoi să devină blat crocant la cuptor… (azi) pur și simplu timp nu am.

Am însă telefon și locuiesc în patria pizzei livrate la domiciliu. Livrare rapidă, blat la alegere, topping la alegere, sos la alegere, desert la alegere, băutură la alegere, reducere, plata cu cardul, curier amabil, pliant promoțional… pot cere oare mai mult?!

Comand pizza deci, ca o a doua “variantă de preparare”. Și mă pregătesc pentru avalanșa de întrebări ce obligatoriu va urma: “Mama, dar pizza ta de ce nu e perfect rotundă?”, “Mama, dar pizza ta de n-o scoți în cutie?”, “Mama, dar ție de ce-ți ia atât de mult timp să o faci?”, “Mama, dar mâine mai faci una tot așa?”… :-D

image

Soacră, soacră, poamă acră…

Ce nu-mi dă mie pace de la o vreme-ncoace este gândul că nu voi putea fi o soacră bună… vorba ‘ceea, mi-am crescut băieții să fie vrednici, onești, cavaleri, cine oare le va mai fi la înălțime?! Educați în spiritul ordinii și, mai nou, al mâncării făcute în casă cu entuziasm și nedisimulată plăcere Smile, ține-mă Doamne să nu-mi judec nora de-și va ține rochiile în dezordine și nici mămăligă nu va știi să facă… Open-mouthed smile

Până una-alta, “curățenie” la puterea a 3-a… și the ultimate pizza – vorba lui Bogdan!

 

1 2 3 4 5 6

7 9 11 12 8 10

17 18 19 20 21 22

13 14 15 23

25 24

Toleranță 0!

Am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că sunt grași dar nu fac nimic pentru a slăbi, am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că nu au bani dar au suficient timp, am toleranță 0 pentru toți cei care cred că a avea ține de noroc, de locul unde te-ai născut, de cine te-a născut, etc.

Am mai scris aici pe blog despre bunica mea, bunică ce la 80 de ani ține – de una singură! – o casă perfect întreținută, mai mult de atât, zugrăvește și își schimbă mochetele și perdelele. În timp ce în alte case dulapurile sunt pline de lucruri de la an la an mai vechi și mai pline de molii, la bunica orice dulap este perfect aerisit și arată ca o vitrină de farmacie. Iar dintr-o bibliotecă ce se întinde pe un perete întreg, a luat carte cu carte și și-a notat într-un caiet titluri și autori, pentru a ști ce să ia și de unde atunci când îi voi cere eu ceva… Sunt doar exemple care îmi vin acum în minte, dar care sunt rodul unei educații bazate pe cuvintele: nu există NU POT, există doar NU VREAU.

Dacă un om venit dintr-o familie numeroasă, crescut mai  mult desculț, a reușit să facă școală, să ajungă cadru didactic, să învețe generații la rând de copii să scrie și să citească, dar mai mult de atât, să facă iubit de către fiecare copil în parte, și-a făcut o casă cum puțini au iar dintr-un salariu de învățător a reușit să facă economii astfel încât să-și ajute nepoții de fiecare dată, apoi la 80 de ani are energie cât pentru zece oameni și merge cu strănepotul ba în pod, ba în pivniță, ba în garaj, îi face ba pizza, ba prăjitură, îi cântă ba în română ba în germană, atunci, da, am toleranță 0 pentru tot ceea ce înseamnă mai puțin de atât!

Ea este bunica mea. Ea este modelul meu. Are tot atâtea kilograme câte a avut în ziua nunții, aceeași luciditate și același stil energic de a face lucrurile să se întâmple doar așa cum vrea ea!

7 5

36

2 4

Comandăm pizza? Păi Fabio să fie!

De multă vreme îmi tot propun să scriu un articol în care să ridic în slăvi pizza de la Fabio.

După ce am comandat și de la Trenta și de la Pizza Hut și de la Bugatti, pot spune cu mâna pe inimă că nimic nu se compară cu Fabio pizza! În niciuna dintre dățile când am mâncat pizza de la ei feliuța de salam nu mi s-a părut cam veche, porumbul nu a fost altfel decât fraged iar sosurile… hmmm, păi sosul lor este din acela făcut din roșii zdrobite și asezonate, nu vreun ketchup mai mult sau mai puțin vișiniu și cu gust făinos!

Au și paste în meniu și focaccia, dar noi nu am luat până acum. Au și salate, dar abia azi am luat una cu cuscus, mai mult de curiozitate, ei bine nu m-au dezamăgit nici la capitolul acesta!

Iar când vine vorba de desert, au, printre altele, un tiramisu cu fructe de pădure și o mini-tartă cu ciocolată albă și cu fulgi de ovăz, o minune, nu altceva!

Concluzia? Fabio pizza, best pizza in town!

P.S. Și cred că sunt (printre) singurii care fac blat și din făină integrală!

1 2 3

7 8 9

Un fel de "dai un ban, da’ stai în față"…

Poate pentru că noi am crescut cu bălăceală în ape curgătoare (toată vara) sau în valuri (o dată pe an), nu ne-a impresionat până acum vreo doi ani ideea de piscină. Dar când copilul dă din mâini și din picioare la vederea apei frumos colorate și singura direcție în care pornește indiferent de câte ori l-ai suci, răsuci și păcăli este piscina, renunți la orice scepticism și mergi după cum ți se dictează…

Și uite-așa, din aproape în aproape, pornind de la magnetismul copilului pentru tobogane de apă și alte chestii fistichii am ajuns să considerăm piscina ca pe o opțiune pentru weekendurile călduroase din București.

Ieri am fost la Pescariu, la piscina inaugurată anul trecut și accesibilă publicului larg. Frumos. Chiar mai mult decât atât, o desfătare! Doar că am lăsat o grămadă de bani…

Pe scurt, exprimat în cifre, iată cum decurg lucrurile: intrarea este 100 lei / adult și 40 de copil. Prosoapele nu sunt incluse în preț: 10 lei bucata la care se adaugă 50 de lei “garanția” (nu am înțeles principiul, dar ce pot să spun, poate au fost cazuri când, folosite prea intens pe parcursul unei zile de piscină, unele s-or fi rupt…). Apoi vine mâncarea – pentru că nu poți să stai fără să mănânci. De la atâta bălăceală, de la pofta pe care ți-o fac platourile pe care le vezi aduse celor din jur, comanzi… Splendida pizza, înghețată cum nu am mai văzut, platouri reci, salate, băuturi anti-aging cu morcov și ghimbir, sunt toate acolo… delicioase – incontestabil! – și, e drept, nu mai scumpe decât în altă parte, dar adăugate la prețul intrării transformă – pentru muritorii de rând cel puțin – o zi de piscină într-o diminuare considerabilă a bugetului alocat până la următorul salariu…

La final, în loc de concluzii, trei întrebări retorice: Copiii s-au distrat, este drept? Suntem tineri, da? Muncim, nu-i așa? Quod erat demonstrandum!

P.S. Vlăduț a verificat și coșurile de gunoi. Nu m-am opus. Pentru că, la Pescariu, chiar și-acestea strălucesc de curățenie!

2 7 8

3 4 5

1 6 9