Cioc, cioc, cine e?

Una dintre poveștile preferate ale lui Bogdan este povestită de tati și se bazează pe un fapt real. Și povestea începe așa: a fost odată ca niciodată, acum vreo 20 de ani, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit, un băiețel nu foarte mic și pistruiat și tare năzdrăvan. Și cum băiețeii cei nu foarte mici și năzdrăvani fac năzdrăvănii mai ales când se adună cu alți băieței la fel de nu-foarte-mici și năzdrăvani, ei bine mai mulți băieței destul de mari și foarte năzdrăvani s-au gândit să plece de acasă și să-și construiască ei o casă în pădure.

Și-au pus ei totul la cale și au bătut drum lung până sus pe un deal și foarte departe de sat și-acolo sus fiind și foarte departe de casele părintești, s-au apucat de construit. Și-au construit zi de vară (primăvară de fapt) până-n seară și nu s-au dat în lături de la nimic până ce n-au ridicat din scânduri și cuie luate de-acasă pe furiș o căsuță de toată frumusețea (aici cei vreo 20 de ani care au trecut și dorința de-a face ca lucrurile să pară ca-n poveste – poveste care aduce destul de bine cu Cei trei purceluși… – șterg amintirea unei barăci ce sta să se prăvale la cea mai mică adiere de vânt). Și-n această căsuță de toată jalea frumusețea, cum scriam mai sus, băiețeii cei mărișori și tare năzdrăvani s-au gândit să ciocnească ouăle roșii de Paște și să împartă frățește cozonacul cel bun, făcut de mamele lor, mame prea prinse cu scuturatul, dereticatul și gătitul ca să mai observe că de-acasă lipsesc niște împielițați…

Și cum totu-i bine când se termină cu bine, la final de poveste și printre coji de ouă și firimituri de cozonac apare un tataie (în speță bunicul de pe tată al lui Bogdan) care fiindcă fusese și el la vremea lui un mic mare împielițat, luase urma năzdrăvanilor care tot lipseau de-acasă în chip complet nevinovat și le descoperise șandramaua căsuța cea frumoasă, precum și ce mai lipsește la ea. Și-așa că, precum bunul creștin ce-n zi de Paște nu ocărăște și blagoslovește ci face fapte bune în timp ce tot rostește Hristos a înviat!, a venit tataie sus pe deal la băieți nu cu un băț lung cu care să mâne purcelușii rătăciți înapoi în sat, ci cu niște drob de la mamaie și, nici mai mult nici mai puțin, cu un generator sub braț! Căci tataie nu lucra oriunde, ci la uzina Plopeni și el știa de ce-i nevoie pentru ca măcar întunericul, dacă nu ursul, frigul și vântul să răzbată în căsuța băieților cei neastâmpărați…

Dar înainte de încheia povestea preferată a lui Bogdan și-a încăleca pe-o șa, să nu uit să spun că nu-i rău de ținut un generator în garaj. Și n-ar fi rău ca pentru Bogdan, la vară, să ridicăm o căsuță pe deal. Iar pentru că la partea de arhitectură, design și construit ne pricepem cam toți, să luăm în calcul aspectele prozaice dar cruciale și să privim pe egeneratoare.ro. Și-acolo printre oferte, reduceri de pret la generatoare electrice, explicații și date tehnice avem și-acel simplu de folosit calculator de consum energetic, ce ne duce cu gândul la o căsuță de vară în toată regula, dacă tot povestind ne-o veni cheful de construit și de distrat!

Les Fleurs du mal

Azi, la o săptămână după începerea anului școlar, la exact aceeași florărie, exact același buchet de flori, costa nu 100 de lei, ci 60. Am crezut că nu am auzit bine. Poftim? Adică după ce că suspectam că au prețuri în funcție de alinierea planetelor, înclinarea umbrei mele în soare, starea de spirit a florăresei (dacă e îndrăgostită sigur va lăsa din preț la trandafirii roz!) și mai ales în funcție de câți bani epatează îmbrăcămintea mea – dacă sunt dichisită costă x lei, dacă sunt în tricou și pantaloni scurți costă 70% din x sau chiar mai puțin – realizez că dacă e eveniment de amploare, gen Valentine’s alea-alea, 1-8 martie, Paște, Sfânta Maria sau Sfinții Arhangheli Preda, Luca și ceilalți trei, Crăciun, An Nou sau mai ales deschidere de an școlar, e rost de chiverniseală!

Iau buchetul, pe de o parte bucuroasă de suma care-mi rămâne în buzunar, pe de o parte nervoasă. Doamnelor și domnilor florrrrrrari de la florrrrării de cartier, vă rog frumos să instituiți un sistem de transparență! Nu de alta, dar dacă mâine, știind că azi am luat flori la preț de dumping, vreau alt buchet și zi de sărbătoare fiind, minunea are cu totul altă valoare?! Cine și cum îmi va explica transformarea când eu văd tot atâtea fire, tot atâta iarbă, același fir înfășurat și fix aceeași culoare?

Sau, mai bine, am altă soluție. Vreau un buchet de flori? În loc să mă prezint în hanorac și cu vreo două zile înainte ca nevoia mea să se suprapună cu o zi de sărbătoare, ce-ar fi dacă aș apela eu la floraria online? N-or fi trăind oamenii din spatele business-ului din buchetul comandat de mine, bani se câștigă tot din botezuri, aranjamente de nunta și înmormântări (vorba vine!) dar clar dacă laleaua violet e azi pe site 1 pol, pot fi convinsă că-n zi de Dragobete nu va ajunge să coste 2!

Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…

Vegan, dar nu din considerente morale

Îndată se împlinește un an de când am trecut la o dietă vegană.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu a fost nimic care să prevestească schimbarea, dacă era să mă întrebe cineva care e mâncarea mea preferată aș fi spus, fără nicio secundă de ezitare, sarmalele. Urmate îndeaproape de ardeii umpluți și de piftie (n.t. “răcituri”).

Deci nu am devenit vegană din respect pentru viața necuvântătoarelor, glumele de Paște cu mielul (din drob) care avea niște ochi atât de blânzi m-au făcut mereu să râd și-n niciun caz să compătimesc biata făptură… așa că dacă nu mai mănânc nici carne, nici lactate, e pur și simplu pentru că am ajuns la concluzia că așa e mai bine pentru corp. Punct.

Și ca dovadă a alegerii mele bazate pe rezultat și nu pe considerente morale, eu, spre deosebire de semenii mei într-ale obiceiurilor alimentare, port cu plăcere tot ce-nseamnă piele: așadar, vă rog, arătați-mi pantaloni, curele și încălțăminte marcate cu “genuine leather”, și veți vedea doi ochi sclipind fermecați!

Piele ecologică? Cizme de dama ieftine? Da, le știu, dar… nu mulțumesc! Accidental dau peste niște botine cu toc gros, de-un verde intens, superbe, n-am ce spune, dar tot merg mai departe în încăpățânarea mea… Pielea e piele, iată părerea mea. Și nu cred că vreodată vreo gheata de femeie, oricât de frumos și de bine lucrată, m-ar putea face să renunț la textura de natural, tăbăcit, întors, în favoarea surogatului încărcat de noblețe și croit cam pentru orice buzunar…

Sunt un vegan atipic, știu, da. Ce m-ar putea scuza oare, în afară de firescul apetit pentru… natural?

Comandăm pizza? Păi Fabio să fie!

De multă vreme îmi tot propun să scriu un articol în care să ridic în slăvi pizza de la Fabio.

După ce am comandat și de la Trenta și de la Pizza Hut și de la Bugatti, pot spune cu mâna pe inimă că nimic nu se compară cu Fabio pizza! În niciuna dintre dățile când am mâncat pizza de la ei feliuța de salam nu mi s-a părut cam veche, porumbul nu a fost altfel decât fraged iar sosurile… hmmm, păi sosul lor este din acela făcut din roșii zdrobite și asezonate, nu vreun ketchup mai mult sau mai puțin vișiniu și cu gust făinos!

Au și paste în meniu și focaccia, dar noi nu am luat până acum. Au și salate, dar abia azi am luat una cu cuscus, mai mult de curiozitate, ei bine nu m-au dezamăgit nici la capitolul acesta!

Iar când vine vorba de desert, au, printre altele, un tiramisu cu fructe de pădure și o mini-tartă cu ciocolată albă și cu fulgi de ovăz, o minune, nu altceva!

Concluzia? Fabio pizza, best pizza in town!

P.S. Și cred că sunt (printre) singurii care fac blat și din făină integrală!

1 2 3

7 8 9

Înger, îngerașul meu

Fac parte dintre copiii care au crescut cu rugăciunea de seară.

Îmbrăcați în pijamale, sub atenta privire a bunicii, fratele meu și cu mine ne așezam pe covor, în genunchi, și, cu fața spre răsărit – adică nas în nas cu un dulap mare cât tot peretele și alb precum săpunul de bărbierit al bunicului – începeam: înger, îngerașul meu, roagă-te lui Dumnezeu, pentru suflețelul meu.

Urma Eu sunt mic și de aici începea foiala – chicotind pe înfundate și dându-ne ghionturi, articulam din ce în ce mai extaziați: tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă… GRAS (sic!). Bunica însă, imperturbabilă, din priviri și din gesturi ne conducea pe drumul cel bun, tu fă-mă MARE, M-A-R-E iar noi, oile rătăcite, continuam până la Amin, când primeam dezlegare pentru a ne afunda în pat.

Undeva, într-un colț al minții, acel fă-mă GRAS a dat roade, pentru că, mai târziu, nu de puține ori am articulat febril în minte Înger, îngerașul meu și Tatăl nostru, pe-acesta din urmă mai mult sau mai puțin corect (așa cum îl reținusem de la Paște și de la Crăciun, momente din an când eram împărtășiți), dar din tot sufletul…

Timpul a trecut și a venit vremea când Bogdan îmi cerea, seară de seară, să-i mai spun o dată “poezia” cu om miam-miam – inventasem eu o continuare la micuța rugăciune, continuare ce conținea în ea tot ce vreau eu ca el să fie: Doamne ajută-mă să cresc mare și sănătos, c-am să fiu un om bun și-am să fac mult bine… Iar pentru copilul de nici doi ani, omul bun era miam-miam, la fel cum papa bun era … miam-miam.

Da, face și Bogdan parte dintre copiii care cresc cu rugăciunea de seară. Păcat însă că nu-i spusă seară de seară, păcat însă că nu-i spusă cu atâta religiozitate, păcat însă că-i spusă uneori la modul hai mai repede că mi-e somn!

Mai jos, o carte de rugăciuni pentru copii, carte pe care am primit-o de la o prietenă foarte dragă. E ca o mustrare să o văd – de câte ori pun mâna pe ea, mi-amintesc că ai mei au cam făcut mai multe pentru noi… dar hei, nu e timpul pierdut, e încă rost să învățăm!

înger, îngerașul meu