Copii, părinți, prieteni

Cred că acum trăim, ca părinți, epoca de aur. Nu ne mai trezim noapte de noapte și va mai dura ceva până ce vom începe iar să nu mai dormim. Atunci va fi de grijă, oare pe unde-or fi și cu cine?

Nu ne mai petrecem majoritatea timpului schimbându-i, hrănind, spălând, îngrijind, acum se descurcă aproape singuri. Putem sta pe canapea și citi chiar și câteva capitole la rând sau, foarte important, ne permitem să facem un duș cu ușa închisă și fără a opri la fiecare zece secunde apa ca să vedem pe unde sunt și dacă nu s-a întâmplat ceva cu ei. Urmează momentul la care abia vor aștepta să scape de noi.

Altceva demn de notat este faptul că ne înțeleg și ne ascultă. Nu mai avem de-a face cu ființe mici și iraționale care nu pricep nimic din ce ceri și nici n-am ajuns la stadiul la care orice-am spune ar fi ca și cum am vorbi la pereți.

Acum pot aspira casa cap-coadă și mă pot usca pe păr fără să tot opresc aparatul de teamă că în timp ce capul îmi vâjâia de zor, s-au bătut, au căzut din pat, au mai găurit un perete sau cine știe ce s-o mai fi întâmplat. Va urma momentul la care le voi tot opri ca să-mi verific telefonul, oare a sunat copilul, a zis pe unde e?

Altceva ce putem face acum este să mergem cu ei oriunde. Nu mai obosesc, nu se mai plictisesc, iar dacă se plictisesc jucăm un Fazan și sunt încântați de noi. Cu noi. Să ne bucurăm deci, pentru că în câțiva ani va veni vremea când nu vor mai vrea să meargă nicăieri. Cu noi.

E bine așadar. Și după hopul adolescenței, va veni probabil vremea când va fi din nou bine. Nu vom mai fi părinte-copil ci pur și simplu prieteni. Sper.

Mintea drobului de sare

Ieri seară în parc întâmplarea a făcut să ne întâlnim iar cu doi băieței care mie îmi plac foarte mult. La o primă vedere, mi-au plăcut pentru că sunt mereu foarte dezbrăcați. Adică unde acum, la mijloc de noiembrie, fără să fie gerul bobotezei și nici zăpadă sau vânt sau cine știe ce alt fenomen de nesuportat, copiii sunt în general extrem de gros îmbrăcați, cei doi despre care vorbesc nu au nici măcar vreo vestă pe ei. Aseară de exemplu erau cu niște bluzițe subțiri, descheiate, plus capul descoperit. Eram și noi destul de subțire îmbrăcați, dar nici pe departe așa.

Apoi îmi plac pentru că sunt … atomici. Nu știu ce alt cuvânt i-ar putea descrie mai bine. Sunt și ai mei precum argintul viu dar cei doi despre care vorbesc îi întrec. Cu mult. Și până aseară, nu i-am văzut niciodată cu vreun părinte atașat. Adică sunt lăsați de capul lor, să alerge, să zburde cât și pe unde au ei chef. Nu stă nimeni în coasta lor să-i strige înapoi, să-i certe de ce s-au îndepărtat și toate celelalte plăci de care orice adult “responsabil” ajunge, în timp, să abuzeze.

Și trei, îmi plac pentru că vorbesc foarte dezlegat. Nici pe departe chestii însușite de la cei mari, cuvinte pretențioase și fraze formate de alții în mintea lor. Cei doi năzdrăvani au un limbaj al lor, al copiilor, departe de ei frica de-a-și arunca sudălmi și de-a zice exact ce gândesc unul în legătură cu celălalt. Și în legătură cu ceilalți. Iar unde alți părinți care stau ca vulturii pe lângă odoarele lor ridică din sprâncene și evident că gândesc “vai, dar ce needucați sunt”, mie cei doi mi se par extrem de liberi și spontani și neîncorsetați. Și foarte bine formați. Ceea ce întrece cu mult noțiunea de EDUCAȚIE.

Ei bine și aseară, cum spuneam, i-am văzut și pe părinți. Pe unul dintre părinte, adică mama. Care mamă (așa mi-am dat seama care e) la un moment dat l-a prins pe unul dintre băieți și l-a muștruluit pentru că (hihihihihihi!!!) bezmeticului îi trecuse prin cap să facă pipi nu la copac, cum cere codul nescris al parcului, ci pe o bancă, stând în picioare pe mânerul ei. I-a pus copilului șervețele în mână și i-a spus să șteargă totul până ce e uscat, pentru că sunt oameni care vor veni și se vor așeza! Am admirat-o de o mie de ori pentru că nu s-a uitat o clipă în jur, oare cine o vede, oare ce vor spune oamenii, vai ce rușine i-a făcut copilul ei și alte prostii pe care oamenilor educați-civilizați-și-extrem-de-bine-crescuți le gândesc în situații asemănătoare. Ea și-a văzut de copil, de îndreptarea greșelii lui copilărești (hihihihihihhihihi!!) și apoi s-a întors la ceea ce făcea. Adică între două ture de-ale celor mici cu trotineta să le mai dea niște apă și-apoi să-i lase iar în legea lor.

Și încă un episod relevant. Copilul meu cel mare, care se prinsese și el în alergatul și bezmeticeala lor, nemulțumit că unul dintre cei doi l-a agățat, în trecere, cu trotineta, l-a bruscat. L-am luat de mână și i-am explicat că a fost din greșeală și ca atare se impun niște scuze (apropo de comportamentul educat, aici prin opoziție cu cel neimpus și spontan), apoi după ce el și-a spus placa lui (adică pe-a mea) m-am prezentat și eu la mamă c-un steag alb. La care ea mi-a răspuns, amuzată, “Ei, nu-i nimic, doar sunt copii!”. M-am strâns în sinea mea. Are perfectă dreptate. Da, sunt copii. Își construiesc lumea după regulile lor, reguli pe care noi, mai toți, în calitate de părinți penibil de exagerați, le facem și desfacem având mereu drobul de sare în cap…

Și mergând mai departe cu gândurile în legătură cu cei doi și mama lor, realizez că pentru un ochi neatent și plin de prejudecăți ea pare cu siguranță denaturată, adică ține copiii dezbrăcați, nu le educă limbajul, îi lasă să se îndepărteze nepermis de mult (nepermis în cazul ei însemnând în afara razei vizuale acolo unde pentru alții înseamnă la jumătate de metru de piciorul lor) și tot așa. Nu-i așa. Nu-i așa deloc. Vorbim despre niște copii care deși au doar vreo 5-6 ani știu să se îndepărteze și apoi să întoarcă de unde au plecat. Cărora nu le e frică să se exprime. Copii care sunt îndrăzneți. Copii care comunică după cum le dictează mintea lor. Copii care nu sunt plângăcioși. Și nici gălăgioși doar pentru a atrage atenția și a se face ascultați. Vorbim despre niște copii liberi. Mai târziu, adulții perfect echilibrați.

De învățat.

Toamna, bobocii…

Încă puțin și începe grădinița. Analize de făcut, avize de obținut, de gândit programul nostru și-al copilului cel mare, întrebări în legătură cu ce va face cel mic, obișnuit să stea și să se joace de dimineață până seara cu cel mare. Într-un cuvânt, dileme.

Soțul îmi dă un mesaj spunându-mi să facem momentul cât mai frumos, adică să transformăm epopeea cumpărării hainelor și celorlalte lucruri necesare în zile de sărbătoare și o amintire de povestit când vom fi, peste ani, bunici. Să mergem cu toții și să alegem pantalonași, tricouri, hanorace, pantofiori, desigur să le și cumpărăm, amândurora, jucării, plus să mâncăm undeva în oraș. Să ne rezervăm un weekend pentru colindat prin magazine, probat haine, pentru ei, de ce nu și pentru noi, să lăsăm pentru o zi-două obișnuința comandării de haine și de pantofi online și să ne amuzăm jucându-ne cu ei de-a cucu-bau printre umerașe și pe după perdelele cabinelor de probă, de altfel enervante prin faptul că sunt mereu prea puține și prea aglomerate…

Cad de acord, stabilim ziua, stabilim orele, stabilim magazinele. Stabilim tot ce e de stabilit. Dar obișnuința online-ului rămâne obișnuință așa că eu iau site-urile de haine și papucei pentru copii la puricat, gândindu-mă că salvez timp știind de dinainte ce avem de cumpărat.

Fac o listă mentală cu tricouri cu dinozauri, hanorace, groase, subțiri, albe, negre, colorate, pantaloni simpli, imprimați, într-un cuvânt, tot ce ne trebuie și tot ce lor le-ar plăcea. Apoi, relaxată, mă ridic și verific în pantofar ce-avem pentru toamnă noi, cei mari, și într-un elan al cumpărăturilor revin la prietenul veșnic deschis întrebărilor mele și-i setez căutare după incaltaminte de dama si pantofi barbatesti. Pentru că, nu-i așa, copilul cel mare începe grădinița… :-D

Diploma de merit

La vremea la care mai aveam puțin până să îl nasc pe Bogdan, era o prevedere legală (poate mai este și acum, nu știu) care spunea că orice tătic care dorește zile în plus la infimul concediu primit pentru nașterea prințului / prințesei moștenitoare trebuie să facă un curs de puericultura.

Iar tatăl lui Bogdan, ca orice tătic entuziasmat la gândul venirii pe lume a unei mici bucăți din el, m-a luat de mână și am pornit, cu mic cu mare (el mic, eu mare), să ne educăm pentru a fi părinți… puericulți.

Momente amuzante pentru mine, momente înspăimântătoare pentru el. Printre alte câteva burtici însoțite de bărbați la fel de doritori de-a fi la înălțimea așteptărilor la momentul magic, ținând în brațe bebeluși din plastic, printre cădițe, termometre, scutece, biberoane, mese de înfășat, scaune de masa pentru bebe, pensete, cărți de prim ajutor și ghiduri esențiale, viitorul tată se străduia să facă față valului de informații “așa da”, “așa nu” și să-și lipească în memorie noțiunile de bont ombilical, regurgitare, eructație, eczemă, rupte parcă din dex-ul altei limbi. Și,  în același timp, să se oprească din a vedea, din ce în ce mai mult, momentul tot mai apropiat al nașterii micuțului Bogdan drept un examen pentru o relocare în spațiu, nu altceva!

Cuminte și-a așteptat rândul la fixatul scutecului, la ținutul bebelușului în poziție anti-reflux și la fel de cuminte l-a bătut pe spate și așezat pe genunchi pentru a elimina virtuala bucățică rămasă în gât. Cuminte, dar tot mai panicat. Pentru că manevrarea și înțelegerea copilului brusc nu-i mai apăreau de-acum facile și instinctive precum cea a aparatului de ras!

A fost un curs de la care am plecat și mai neștiutori, dar cu o diplomă de “cei mai pregătiți și iubitori părinți”. O diplomă care, atunci, în 2009, a fost doar o bucată de hârtie sidefată. O diplomă pe care însă abia acum, după aproape șase ani și încă un copil, putem spune că începem, timid, să o merităm!

image

Rebel. Dacă îmi dai voie…

Sau despre părinți. Cei pe care îi avem, de această dată.

Există părinți cărora îți este frică să le spui că dorești să-ți schimbi job-ul, chiar dacă cel pe care îl ai te îmbolnăvește atât fizic cât și psihic, iar ei știu asta. Există părinți cărora dacă le spui că vrei să pleci să lucrezi în străinătate, îți demontează visul bucățică cu bucățică. Reușesc ei să te convingă că nu vei face față, că te vei rata, într-un fel sau altul. Există părinți cărora nu le poți spune că iubești. Ce înseamnă iubirea?! Există părinți care privesc cu neîncredere orice manifestare de independență, orice gând care iese din tiparul cu care au fost obișnuiți. Există părinți care îți dau sfaturi numai atunci când nu ai nevoie de ele. Sau care îți dau sfaturi care oricum nu ți se potrivesc. Sunt părinții care în loc să te ajute să crești, te fac să crezi că ești neajutorat. Există părinți cărora dacă li te opui, nu te iartă.

Și există părinți care te încurajează să-ți dai demisia, dacă ai descoperit că locul în care ești nu te reprezintă. Există părinți care te încurajează să te lupți pentru ceva mai bun, chiar dacă presupune să te vadă doar de două ori pe an. Părinți care merg pe stradă de mână – ei au cunoscut și au înțeles iubirea. Există părinți cărora le poți spune că ai aflat că vei avea un copil, necăsătorit fiind, fără să ai temerea că te vor face să te simți ca ultimul om. Există părinți cărora le ceri sfatul dacă vrei să-ți deschizi o firmă. Deși au lucrat la stat o viață întreagă, au înțeles că se poate și altfel. Există părinți care rămân toată viața cu un pas înaintea ta. Există părinți care te încurajează să te revolți și rămân alături de tine pentru a discerne împreună rezultatul. Există părinți pentru care schimbarea este un semn de tinerețe. A minții.

Sunt recunoscătoare pentru părinții pe care îi am.