Sinceritate. Libertate.

Am citit cele de mai jos și mă întreb câți părinți pot face la fel.

În copilăria mea – fiindcă pornind de la ea pot să vorbesc cu mai multă autoritate – mi se cerea zi de zi un lucru: să fiu sincer. Și i-am zis tatălui meu: De fiecare dată când îmi ceri să fiu sincer trebuie să-ți aduci aminte un lucru, și anume că sinceritatea trebuie răsplătită, altfel mă obligi să nu mai fiu sincer. Eu am bunăvoința să fiu sincer. 

Nu mi-a fost deloc greu să-mi dau seama că adevărul nu e răsplătit, ci pedepsit. Minciunile sunt răsplătite. Așa că era o chestiune de foarte mare importanță. Le-am spus părinților mei că trebuiau să înțeleagă clar. Dacă vreți să fiu sincer, atunci adevărul trebuie răsplătit, nu într-o viață viitoare, ci acum și aici, fiindcă eu acum și aici sunt sincer. Iar dacă adevărul nu e răsplătit, dacă sunt pedepsit pentru el, atunci mă obligați să mint. Așadar, lucrul acesta să fie clar înțeles și atunci pentru mine nu e nici o problemă, o să spun întotdeauna adevărul. 

Nu cred că toți copiii încearcă să găsească o astfel de rezolvare și fac cu părinții lor un contract precis formulat. Dar eu am făcut cu tatăl meu un contract. Nu conta cât de mult îl afecta adevărul, nu conta cât de mult îl afecta această moralitate, familia, societatea, respectul, ceea ce conta era să spun eu adevărul. Și pentru asta trebuia să fiu răsplătit pe loc, altminteri, “data viitoare voi spune ceea ce vrei tu să auzi dar reține, va fi o minciună!”

În ziua în care i-am spus asta pentru prima dată tatălui meu, mi-a zis: Lasă-mă să mă gândesc, am impresia că vrei să mă duci de nas. Adică tu faci cine știe ce poznă și o recunoști sincer, iar eu va trebui să te răsplătesc pentru ea! 

I-am spus: E treaba ta dacă vrei să fiu sincer sau nu. Eu o să fac oricum ce vreau eu să fac. Pozna oricum va avea loc. Mai întâi o fac și pe urmă se va pune problema să fiu sau să nu fiu sincer. Așa că ce rost are să aducem în discuție pozna? Ea s-a petrecut deja, acum nu se mai poate face nimic în privința ei. Nu ai cum s-o anulezi. Tot ce poți să faci e să mă obligi să mint. Iar eu pot să mint. Și voi putea să mint cu o asemenea expresie pe față încât vei avea impresia că spun adevărul. O să învăț. Ține minte că vei fi responsabil pentru faptul că m-ai abătut de la adevăr. Poți să-ți iei timp de gândire. Eu nu mă grăbesc. Tu ai fost cel care a pus întrebarea.

Ceea ce se întâmplase era că mai încolo de familia mea se mutase o familie de brahmini, niște brahmini foarte ortodocși. Brahminii își tund tot părul și lasă netunsă numai o porțiune mică de cap în dreptul celei de-a șasea chakre, iar părul acela crește mereu. Ei și-l leagă și și-l țin sub căciulă sau sub turban. Iar ce făcusem eu era că tăiasem părul tatălui. În India, oamenii dorm vara afară, pe stradă. Își scot paturile pe stradă. Tot orașul doarme noaptea pe străzi, fiindcă e foarte cald în casă. Așadar, brahminul dormea… și n-a fost vina mea! Avea un choti foarte lung – șuvița aceea de păr se cheamă choti. N-o văzusem niciodată, fiindcă o ținea mereu ascunsă sub turban. În timp ce dormea, ea îi atârna până la pământ. Era atât de lungă încât nu am putut rezista tentației. Am dat fuga acasă, am luat foarfecele, am tăiat-o complet și am luat-o cu mine și am dus-o în camera mea. Dimineața a constatat că îi dispăruse. Nu i-a venit să creadă fiindcă toată puritatea lui stătea în ea. Toată religia lui stătea în ea, acum toată spiritualitatea lui era spulberată! Iar toți cei care locuiau în vecini știau că dacă se întâmpla ceva… la mine trebuiau să vină mai întâi! Iar el a venit imediat. Eu stăteam afară fiindcă știam că avea să se înfățișeze. S-a uitat la mine. M-am uitat și eu la el. Mi-a zis:

La ce te uiți?

Tu la ce te uiți? La fel și eu.

La același lucru?

Da, la același lucru. Zi-i tu pe nume. 

Unde este tatăl tău? Nu vreau să vorbesc cu tine. 

A intrat în casă. Apoi, împreună cu tatăl meu, a ieșit. tatăl meu m-a întrebat dacă îi făcusem ceva acelui om.

Am răspuns:

Nu i-am făcut nimic acestui om dar am tăiat un choti care aparține acestui om. Dar ce făcea el în timp ce îl tăiam? Putea să mă împiedice. 

Omul a zis că dormea. 

Am continuat:

Dacă ți-aș fi tăiat un deget, ai fi dormit mai departe?

I-am spus: Asta arată foarte clar că părul e mort. Și-atunci de ce atâta tărăboi? Atârna acolo ca un lucru mort. Și m-am gândit că ai purtat atâta timp lucrul ăsta mort în turbanul tău, așa că de ce să nu te scap de el? 

I-am adus din casă choti-ul și i-am spus că dacă e atât de pasionat de el, și-l poate lua înapoi. I-am spus că dacă reprezintă spiritualitatea lui, și-l poate lega înapoi sub turban. Oricum e ceva mort. Era mort când îți era prins de cap, era mort când l-am desprins. 

Și, de față cu omul acela, i-am spus tatălui meu: Răsplata? 

Omul a întrebat ce răsplată cer. 

Tatăl meu i-a răspuns:

Aici e necazul. Ieri mi-a propus un contract conform căruia dacă spune adevărul… și dacă îl spune cât se poate de cinstit… 

Și m-a răsplătit cu cinci rupii.

Omul s-a aprins de furie împotriva tatălui meu. I-a zis:

O să-l răzgâi pe copilul ăsta. Ar trebui să-l bați, nu să-i dai cinci rupii. O să se transforme într-un precedent.

Tatăl meu i-a zis:

Dar ăsta e contractul meu. Dacă vrei să-l pedepsești tu, e treaba ta. Eu n-o să intervin. Eu nu-l răsplătesc pentru poznă, eu îl răsplătesc pentru sinceritate. Și toată viața mea o să-l răsplătesc pentru sinceritate. 

Omul i-a zis tatălui meu: 

Mă bagi în încurcătură. Dacă îi fac ceva băiatului, tu crezi că se va opri aici? Mâine îmi voi găsi casa arsă. Și mai e o problemă. Mâine particip la o ceremonie în orașul vecin, iar când oamenii de acolo mă vor vedea fără choti…

I-am spus:

Nu e cazul să-ți faci griji. Ți-l dau înapoi. Ai putea să mă răsplătești și tu cu ceva pentru că ți-l dau înapoi. Nu ai decât să nu-ți scoți turbanul din cap. 

Mia- zis:

Nu-mi da tu mie sfaturi! Îmi vine să te bat dar mă abțin pentru că știu prea bine că asta ar crea un lanț întreg de reacții. 

I-am spus:

Lanțul s-a creat deja. Ai venit să te plângi. 

S-a întors spre tatăl meu: Poftim!

(…)

E greu să găsești un tată ca acesta. TATĂL trebui să-și impună forțat idealurile lui. Dar tatăl meu nu s-a amestecat în viața mea iar eu știu că aș fi fost o cu totul altă persoană dacă ar fi făcut-o. Fiecare părinte își transformă copilul într-un ipocrit. 

O felie. Doar o felie?

Astăzi am citit, în repetate rânduri, însemnările unui tată către fiul lui. Un text impresionant. De la imaginea copilului dormind cu fruntea îmbrobonată sau greșind copilărește și până la cea a tatălui realizând brusc tot ceea ce “neglijența nu poate ofili”, cuvintele, fiecare în parte și-apoi toate luate împreună, dor.

Ce poate face copilul cu vinovăția părintelui, căci el n-o simte? Ce poate face copilul cu remușcările, el încă nu le înțelege… Ce poate face el cu promisiunea ce poate curând va fi uitată? Nimic. El mâine va fi la fel de plin de candoare iar “neglijența” nu-l va lovi și nici umili și, neînțelegând-o, o va uita.

Și ce va face părintele cu “brațele mici”, cu “felia unsă cu prea mult unt”, cu paharele sparte și cu șosetele rupte, cu inima “mare cât soarele la răsărit”, cu “înfulecatul”, cu tropăitul pe scări, când, prins din nou în rutina fiecărei zile, totul capătă sens… doar dacă are sens?

***

Da, este într-adevăr un text impresionant. Și orice părinte, citindu-l, se va apleca peste copil și-l va îmbrățișa. O dată, de două ori, o zi întreagă, o săptămână, dar câți vor rămâne oare la nesfârșit, plini de beatitudine, în lumea șosetelor rupte și-a pâinii unse prea gros?…

Noi cei de ieri, noi cei de azi…

E o vorbă care spune că dacă la primul copil alergi la medic și pentru un simplu strănut, de la al doilea încolo, lucrurile stau cu totul altfel, adică dacă mezinului îi curge sânge din nas, îl muți mai departe de covor ca să… nu-l păteze. Poate un pic extremă formularea dar e în mod cert comică și cu siguranță surprinde perfect atitudinea atât-de-schimbătoare-în-timp a părintelui!

Și iată doar două exemple din viața noastră de părinți, exemple ce susțin cu prisosință afirmația cu iz de generalizare:

– primul copil, deși de regulă foarte rezistent, a avut o iarnă în care a tot făcut pneumonie. Și deși, spre mirarea tuturor, am ținut lucrurile sub control doar cu aerosoli și suc de ceapă amestecat cu miere, pediatrul ne-a spus că riscul de a-l trata fără antibiotic este mare. Foarte mare. Și că febra e cel mai bun indicator că lucrurile nu merg bine. Așa că noi, deși copilul, printre sesiuni de aspirat vapori, mânca, dormea calm și se juca, eram veșnic în alertă și mereu cu termometrul lipit pe fruntea lui. Pentru al doilea copil însă, l-am scos de exact două ori din sertar și asta nu pentru că am fi vrut noi să ne convingem de ceva, ci pentru că pediatrului, la telefon, dacă îi adresezi vreo întrebare, oricare ar fi ea, varianta cu “i-am pus mâna pe frunte și nu cred că are febră” nu e deloc digerabilă, tot trebuie să-i spui că are fix 36 cu 8 și să promiți că-l vei mai verifica!

suzetele: primul copil a avut o impresionantă colecție. I le luam nu din rațiuni de igienă ci ca să i se asorteze cu șapca, mingea, căruciorul, cu scaunul de masa, cu papucelul, jucăriile, cu rochia mea și cu tricoul tatălui. Al doilea copil? N-a avut niciuna, doar mai târziu le-a primit în dar pe-ale celui mare, ca să se joace cu buburuza cu clips sau cu girafa cu capul mai mare decât corpul și-n general ca pur și simplu să le ordoneze după logica sa!

Deci iată-ne (și) pe noi, aceiași părinți de ieri, dar cu totul alții decât cei de azi…