Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

Parfumurile care coincid cu…

Am mai scris eu despre coincidențe și despre felul în care lucrurile se leagă între ele chiar și atunci când ai impresia că nu se leagă. Sau despre momentele când te afunzi și te tot afunzi și, din senin (e impropriu spus senin, dar îl folosesc pentru sens doar) un cuvânt, o idee, un gest, se potrivește atât de bine încât, în toată disperarea de cauză, te hazardezi să-l iei ca pe un semn. E mesajul din sticlă, nu-i erai destinatar, dar îl primești. Și te amăgești cu el.

Parfumul meu de-acum e Candy. L-am primit, nu a fost alegerea mea. Puterea roz. Puterea femeii schizofrenice, dar schizofrenice nu în sensul medical ce-aduce a cabinet plin de etichete și diagnostice, ci a femeii scindate. În reclamă, între cabine de probă, etichete cu prețuri, alegeri, bărbați. În realitate, între noțiuni abstracte gen moral, amoral, imoral. Scindată cum sunt, îl port. Candy. Pielea mea miroase a întrebări.

image

Un nume de parfum care s-a suprapus peste primirea cadoului cu note de prăjitură are de-a face cu infinitul. Calvin Klein, Eternity, parfumul brațelor pline de flori, sau cel puțin așa se spune. Eu aș zice că e parfumul femeii care promite că va iubi la nesfârșit. E îndrăgostită, speră, crede. Știe cineva melodia Summertime Sadness? Sau… mai bine n-o menționez, prea se leagă multe lacrimi de ea. Acum e mai simplu și poate potrivit să rămân printre note de cedru, zahăr și cocos, ca-n poveștile cu case de turtă dulce și păduri cu prințese care se trezesc după o sută de ani. Sau o veșnicie. Iar eu, eu nu mai mănânc de foarte mult timp zahăr. Deci, Calvin Klein One Summer e doar un nume al unui (alt) parfum.

Iar, la urmă dar nu la final, Paco Rabanne Ultraviolet, un parfum ce se potrivește cu ultravioletele din vară. Și cu zahărul pe care nu îl mai mănânc. Și cu ultra porția de întrebări pe care nu le-am pus și… nici nu le mai pun.

De dincolo de piele

Intenționam să scriu un articol despre industria parfumurilor online pornind de la întunericul senzual imaginat de Arpino, transpus în imagine într-o memorabilă scenă a unui tango și ajungând până la “Parfumul” lui Süskind, cartea simbol a unei generații de veșnic rebeli.

Intenționam să inserez o notă despre prostituatele care fac lap-dance și care, în perioada fertilă fiind, primesc bacșișuri mai mari: zice-se că, chiar printre valuri de fum și aburi de alcool, parfumul femeii aflate în rut se simte cu totul altfel decât în restul zilelor… fel de lună plină venită ca o desăvârșire, după banalul crai-nou.

Intenționam să scriu despre femeia Egiptului Antic, eterna cleopatră ce mirosea a ulei de trandafir și de migdale și-a miere și-a vin și-a scorțișoară, despre conurile cu esențe balsamice care topindu-se în păr îi parfumau fața, despre petalele de flori din apă, apoi despre miresele indiene ce-s învățate ca din noaptea nunții să-și ungă corpul cu esențe de tuberoze, garoafe și patchuli, condimentate cu piper negru, santal, cuișoare și cardamom…

Intenționam. Până să dau peste următoarea afirmație: “O femeie care nu poartă parfum nu are viitor”. Bufnesc în râs și caut să văd cui i-aparține sentința fără drept de apel. Cui? Surprinzător (sau tocmai că nu!), lui… Coco Channel!

Deci las teoria și cuvintele mari deoparte și continui încercând, post mortem, să-i dau un pic peste nas: o femeie poartă parfum exact și tocmai atunci și mai ales când nu are “viitor”! Cu cât e mai nesigură în legătură cu ziua de mâine, cu-atât e mai mult parfum impregnat în pielea ei și-așa ea poate mai bine s-arate ceva, să fie ceva, să spună ceva, s-atragă ceva, să fie, într-un cuvânt, mai mult și de fapt altceva decât e ea!

Un parfum Givenchy e-un parfum Givenchy, (îl) recunoaștem, da! Dar la sfârșitul zilei, parfumul purtat rămâne un simplu parfum, restul însă… e ea. E Ea, femeia. Curată, clară, perfectă și-abia atunci, mai mult ca oricând, cu-adevărat stăpână pe ea. Pe ea și pe orice-ar urma.

Poveste bazată pe un fapt real

Au fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit, un rege și o regină ce aveau doi prinți, frumoși și veseli precum răsăritul soarelui, zglobii și minunați precum ziua la amiaz, cu plete aurii precum cerul la apus și iubitori de afine negre precum noaptea cea blândă… Și viața la castel curgea plină de culoare până ce într-o zi, regele și regina aduseră pe lume o fetiță ce-avea un gângurit precum zumzăitul de albină, fetiță ce le umplu viața de și mai multă culoare! Și se gândiră ei ce se gândiră și, după o vreme, căzură de acord ca numele fetiței să fie… Integraalia.

Și Integraalia creștea și de la o zi la alta mai frumoasă se făcea, minunând pe toată lumea cu puritatea ei, vrăjindu-și frații și părinții cu tandrețea și bunătatea ei… Și uite așa timpul trecu și veni vremea ca Integraalia să aibă de partea ei un prinț, prinț la fel de bun și de minunat ca și ea… Un prinț ce, prin căldura lui, să-i încălzească sufletul și să-i vegheze devenirea.

Și cine să-i fie Integraaliei mai buni sfătuitori decât însăși regina și însuși regele? Și astfel se porniră ei să caute în regatele vecine, să întrebe, să afle… Unde, unde oare o fi prințul care să-i fie Integraaliei la înălțime?! Iar căutarea lor, și așa anevoioasă, era de la o zi la alta mai mult îngreuiată de pretendenții care, aflând de gândurile lor, se prezentară la castel toți într-un suflet, toți animați de dorința de a o cuceri pe mândra prințesă și de a-i deveni pe veci ales…

Armuri albe, armuri negre, armuri oțelite, toate se perindară pe la castel… prinți mai mari și prinți mai mici, mai puternici și mai slabi, mai bogați și mai săraci, mai frumoși și mai urâți… Toți purtați de-un aer cald, toți venind pentr a-i împlini Integraaliei dorința de-a fi regină peste un regat mustind de fructe pline de savoare, suav alintat de parfum izvorât din tinerețe și esențe care dintre mai de care mai rare, având gust de praline și culoare de șofran…

Toți se doreau demni de-a fi rege lângă de preafrumoasa viitoare regină, toți păreau potriviți, fiecare în felul lui avea noblețea faptei iar regele-tată și regina-mamă deveneau copleșiți de misiunea lor de-a face, pentru fiica lor preaiubită, cea mai bună alegere… Așa că dormiră nopți la rând în așteptarea gândului cel bun iar acesta într-un final veni, șoptind ca trei probe de foc fiecare pretendent să treacă, de s-o pricepe și potrivi!

Și-așa fiecare prinț se văzu nevoit să-și încordeze suflarea pentru ca fructe de pădure să încălzească, dar… la culoarea celosiei să se oprească! Iar din doar patru magice ingrediente, esența pralinei să o găsească!

Mulți veniră să-și încerce norocul, dar puțini rămaseră… Cum oare să-și împace ei suflarea cu culoarea, cum oare din aproape nimic, minune să scoată…?

Până ce într-un final, un prinț pe nume Excalibur poposi la poarta castelului, purtând cu sine armură de-un negru cum nu s-a mai văzut și suflarea caldă a nouă vieți… O noapte întreagă prințul la probe se gândi, iar dimineața…. ei bine dimineața, el regelui, reginei și Integraaliei le dovedi că nimeni ca el nu poate fi!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea, poveste ce însă fără o legendă… nu se poate însă termina!

  • Prințesa Integraalia este în realitate un proiect ce promovează un stil de viașă sănătos și face primii pași aici
  • Armurile albe, armurile negre, armurile oțelite, prinții mai mari și prinții mai mici, mai puternici și mai slabi, mai bogați și mai săraci, mai frumoși și mai urâți sunt diversele tipuri de aparate de deshidratat existente pe piață…
  • Aerul cald ce-i purta pe toți acei prinți se traduce prin curentul de aer cald ce deshidratează alimente fără ca enzimele, vitaminele, etc să fie distruse…
  • Proba numărul unu, de încălzire a fructelor de pădure, este de fapt posibilitatea aparatului de a deshidrata nu numai fructe de pădure ci orice tip de fructe și de legume…
  • Culoarea celosiei este legată de culorile display-ului termostatului de la aparat…
  • Esența pralinei din doar patru ingrediente se concretizează într-o rețetă de ciocolată raw-vegan, în care din unt de cacao încălzit în deshidrator, cacao, miere și alune se poate prepara o delicioasă bomboană de ciocolată!
  • Cele nouă vieți ale lui Excalibur sunt cele nouă tăvi pentru deshidratare…
  • Excalibur este apreciat ca fiind cel mai bun deshidrator existent pe piața, motiv pentru care Integraalia l-a ales dintre foarte mulți alți pretendenți! Smile

excalibur

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013 )

Femeia de care m-aș îndrăgosti locuiește într-o casă de turtă dulce…

Dac-aș fi bărbat, femeia de care m-aș îndrăgosti ar fi femeia ce locuiește într-o casă de turtă dulce…

M-ar ademeni cu parfum de scorțișoară iar eu m-aș lăsa purtat de val și dus până la ușa casei ei, m-ar întâmpina cu-un obraz pudrat cu făină aromată, și-ar pleca râzând genele încărcate de praf maroniu de vanilie și ar întinde brațele-i fine, suav mirosind a căldură și miere… Apoi m-ar invita înăuntru dar, copleșită, s-ar împiedica de covorul pufos și parfumat precum casa-i e toată și ar cădea, deloc senzual, dar râsu-i sublim m-ar face să-mi doresc s-o văd rostogolindu-se iar… și iar… și iar…

I-aș trece pragul casei și aș privi-o învârtindu-se tandră printre lucrurile ei, înlăturând șuvițe din părul de culoarea nucilor de pe fruntea-i micuță, luând recipiente viu colorate din dulapuri cu rafturi niciodată de praf pomădate, mângâind etichete cu cuvinte necunoscute-mi, șoptindu-mi vorbe ce nu au legătură cu seducția ci doar cu liniștea și împăcarea… apoi m-aș pierde în miros de cuișoare, hipnotizat de vraja turtei parfumate pe care mi-o întinde mereu râzând, mereu caldă, mereu dulce… M-ar întreba dacă îmi place și-aș spune că da, deși gustul necunoscut mi-ar zăpăci papilele ce-mi știu doar de crusta cea crispy și uleioșii French fries…

M-ar vrăji cu super-puterile ei și-am bea un ceai, am vorbi vrute și nevrute, am uita de timp dar nu de brioșa ce stă să se coacă, am decide soarta unui păienjenel ce-ar veni curios pe perete, am râde de nimicuri ca de niște glume bune și-n toată această viață de poveste în care eu nu aș fi vreun erou de la Termopile dar ea ar întruchipa mitului femeii perfecte nu ar veni niciodată vremea de plecare sau timpul pentru a ne spune “tu nu mai ești tu, așa cum te-am visat”… oh, da, viitorul ne-ar fi viu colorat în oranj precum cartela de pe care eu o tot sun pe un telefon la care ea nu-mi răspunde cu-acel simplu “alo, tu ești, iubirea mea?”…

Ne-am gândi la toate și totuși la nimic, am face planuri de dragul de-a ne imagina și nu pentru că și-ar avea sensul, pierduți am fi în lumea caldă a cuișoarelor și-a cremelor de vanilie, am visa fără a ne dori nimic altceva, ne-am uita unul la celălalt fără însă a ne vedea conturul ci doar lumina venind dinăuntru… Pentru că a ei casă din turtă-a crescut și nu din rate la bancă sau ore pierdute-n lumini de neon…

Dacă aș fi bărbat iar femeia din casa de turtă dulce mi-ar deschide ușa și m-ar chema peste prag, lumea ar avea culoarea șofranului și mirosul unui parfum sublim, parfumul dragostei… nu ar fi loc pentru întrebări, pentru ezitări, nu ar fi loc pentru altceva și în mod cert pentru altcineva. Nu m-aș gândi să o împodobesc cu daruri iar ea nu s-ar întreba de ce nu i le las la picioare… Trandafiri roșii și cutii de ciocolată, o amintire-ar fi doar, o amintire-a unui trecut în care eu nu eram EU iar ea încă nu era EA…

Abia acum ea ar fi EA iar eu aș fi EU… Ea, flacăra, super playboy transfigurat, căldură și aromă, lumină și culoare blândă iar eu om, acolo lângă ea… Jeleul de fructe și tarta aromată ne-ar bucura precum nimic altceva nu ar face-o iar timpul s-ar dilata pe cadranul unui ceas ce sună doar pentru a anunța că-i prăjitura coaptă…

Un timp al nostru, rotund și perfect, fără constrângeri și ecouri de voci ce-ți răstesc acel “Gata-i raportul?! Pe birou să-l găsesc!”…

Iarnă, vară, toamnă, vânt sau arșiță, ne-am întreba doar dacă din mentă facem un ceai sau poate o limonadă, dacă în chec punem nuci sau migdale iar eternitatea ar curge într-un firesc al momentului și într-o lumină dulce a cuvintelor nerostite…

Viața ar curge, nu scurge, iar timpul ne-ar face cu ochiul și ne-ar șopti jovial că el, pentru noi, e fără tăgadă etern…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)